Te asteptam si pe retelel sociale

Ştiri

Eu

(editorial de Andreea Isabela Pintilei)

Eu cine sunt? M-am născut eu oare pentru un motiv sau pur și simplu pentru că am prins un loc liber în trenul vieții? Nu sunt o regină sau o prințesă, nu sunt nici măcar o fetiță micuță și adorabilă … Eu sunt doar o chestie mică într-o lume atât de mare și complicată. Nu o să mă vezi niciodată defilând pe holurile școlii cu cele mai scumpe haine, având cel mai nou model de telefon, chiulind prea des sau făcând parte din categoria celor mai populari din liceu. Cel mai probabil mă vei vedea cu căștile în urechi, butonând telefonul sau citind o carte. Nu am foarte mulți prieteni, niciodată nu am avut foarte mulți, dar sunt fericită pentru că de fiecare dată când îi sun sau le trimit un mesaj sunt mereu acolo să îmi răspundă. Am momente în care sunt copilăroasă, imatură, mă supăr din lucruri stupide sau devin tristă fără motiv și le mulțumesc acelor puține persoane din viața mea care încă se încred în mine. Sunt genul de persoană nesigură, caut mereu aprobarea celor din jur și îmi e frică să nu dezamăgesc pe nimeni. Vreau să fiu cineva de care peste ani să se aducă aminte, nu doar fata care a stat 10 ani văzându-și părinții doar odată pe an … Nu vreau milă pentru că nu sunt demnă de ea! Sunt puternică și încăpățânată, competitivă și ipulsivă, rea și sensibilă …

Chiar dacă sunt născută la oraș și am stat în multe orașe mari din România precum Timișoara și Bucureștiul, viața m-a adus într-un final la sat. La început am iubit satul ăsta … În primul rând pentru că a fost statul în care mama mea a copilărit, iar faptul că ea mi-a fost răpită de străinătate de 10 ani m-a făcut să ador locurile în care mă simțeam ca și cum este lângă mine. În ultimii trei sau patru ani am început să urăsc fiecare părticică din sat fără a putea empatiza cu oamenii sau fără a putea vorbi foarte multe lucruri cu ei. Ideea de a mă muta de la sat la oraș a fost în mintea mea de cel puțin trei ani însă niciodată nu credeam că mă voi putea gândi să mă mut din țară pentru că iubesc tot ce ține de România. Începând cu natura, cu orașele, cu istoria ei și terminând cu oamenii, România va rămâne întotdeauna în sufletul meu ca cea mai bună țară în care mă puteam naște din punctul de vedere al tradițiilor, din punctul de vedere al bunătății oamenilor (unora dintre oameni) sau din punctul de vedere al educației părinților, dar din punctul de vedere al resurselor sau din punctul de vedere al sprijinirii oamenilor în sport, muzică, dans sau educație este una dintre țările de pe ultimul loc în care mi-aș fi dorit să mă nasc.

De mult timp încoace oamenii de la oraș au fost mult mai ajutați în toate domeniile față de cei de la sat. Comunitatea de la sat a fost întotdeauna pusă pe locul doi, cel puțin în România, iar pe mine asta m-a tras în jos în multe privințe. În primul rând a fost o chestie mentală pentru că eu mă credeam inferioară celor de la oraș, gândire eronată la vârsta pe care o aveam atunci, iar apoi a devenit un stil al oamenilor de a mă pune pe locul doi pentru simplul fapt că vin de la sat iar ei de la oraș. Țin minte prima zi din clasa a 5-a, pentru prima dată când am intrat într-o școală ,,de la oraș” sau cel puțin în ceva puțin mai mare decât școala în care învățasem în satul în care am stat de la șase ani. Știu că mă gândeam doar la faptul că ceea ce voi face pentru prima dată este să ascund de ceilalți locul de unde vin. După primele câteva luni mi-am dat seama că lumea știe de unde vin și mulți nu au o problemă cu asta, însă când m-am ciocnit de-a dreptul de refuzul unei profesoare care nu a vrut să mă ia la o Olimpiadă doar pentru simplul fapt că m-a caracterizat după locul din care provin … în sufletul meu a apărut o urmă de regret și de rușine. Regretam faptul că nu mi s-a dat o șansă să pot arăta de ceea ce sunt capabilă dar eram și rușinată de locul din care proveneam. Am trecut printr-o formă ușoară de depresie timp de câteva luni iar apoi am reușit să mă mobilizez singură și să demonstrez că pot să fiu mai sus decât mulți considerați cu -să zicem- capacități mai mari decât ale mele și nu doar prin vorbe ci prin fapte. Trecând printr-o fază în care nu vorbeam cu nimeni și nu îmi doream prea mult să ies din casă am început să îmi scriu propriile povestioare în care eram ceea ce voiam să fiu, în care aveam ambii părinți lângă mine și în care stăteam în casa mea, nu în cea a rudelor. Am avut perioade în care credeam că viața mea este făcută doar din suferință si că nu primesc fericire pentru că nu o merit. Câțiva ani mai târziu am dezis să mă apuc de tenis unde toată lumea mi-a spus că dacă vin de la sat nu o să am nici măcar o șansă pentru că cei de la sat sunt săraci, tenisul este un sport foarte costisitor iar eu nu o să îmi permit niciodată ceea ce își permit cei de la oraș. Cu altă mentalitate și cu sprijinul părinților mei am reușit să demonstrez și de această dată că în situațiile în care vii de la sat e cu adevărat mult mai greu să ajungi sus. De ce ? Pentru că nimeni nu te sprijină … însă nu este nimic imposibil.

Am început să joc tenis dintr-o prostie, dar a fost cea mai bună prostie din viața mea. Pentru mine, tenisul înseamnă bucurie … nici mai mult și nici mai puțin decât atât. Momentul meu preferat din zi este cand ajung la antrenamente, când iau racheta de tenis în mână și când lovesc mica minge verde. Atunci pot respira ușurată după o zi în care am făcut ce au spus alții, atunci pot să fiu eu și să îmi iau deciziile mele.
Am aflat cât de greu e să te afli pe teren, știu câte emoții sunt și știu că pe cât e de frumos acest sport, pe atât este de greu. Tenisul este mai mult decât un sport … de fapt, în primul rând este un joc mental, în care ai nevoie de o mulțime de calități fizice; dar în același timp … pentru a juca tenis trebuie să fii un bun gânditor pentru că meciurile în tenis, se câștigă sau se pierd înainte să ajungi pe teren.

Iubesc acest sport, iubesc tot ce ține de el … de la echipament, la teren, la modul în care se joacă … Dacă aș putea aș sta pe teren mereu și aș juca … fără să mă opresc. Există un moment în viață când îți dai seama că faci ceva bine și prin ceea ce faci, tu faci mândri niște oameni … cam asta înseamnă tenisul pentru mine. Ceva ce mă străduiesc să fac din ce în ce mai bine, ceva ce iubesc să fac, ceva la care mă pricep într-o oarecare măsură cu adevărat, ceva ce mă liniștește și ceva la care nu aș renunța. Îmi aduc și acum aminte prima mea competiție, chiar dacă a fost pierdută din primul tur. Aveam 14 ani și doar câteva luni de tenis și simțeam cum din cauza emoțiilor îmi simțeam chiar și racordajul vibrând pe rachetă cu tot cu vibrastop. Aveam inima în gât și de partea cealaltă a fileului o jucătoare cu cel puțin 6 sau 7 ani experiență peste mine. Primul set a fost pentru mine o întreagă luptă între emoții și am pierdut primul act al acelui meci, însă în al doilea set am reușit să mă mobilizez și să mă controlez iar astfel am adus punctele de partea mea. Din nefericire actul al treilea nu a fost câștigat de mine, ci de adversara mea. Am pierdut acel meci, dramatic aș putea spune, însă am învățat să pierd și am câștigat o prietenie ce ține și după 5 ani.

Tenisul a fost întotdeauna un fel de a învăța pentru mine, un mijloc de a descoperi o mulţime de lucruri despre mine și un refugiu în același timp. Mingea de tenis nu-mi ştie vârsta, dacă sunt bărbat sau femeie, dacă sunt dintr-o familie bogată sau nu, dacă sunt sau nu cea mai populară fată din liceu și nu contează dacă sunt sau nu frumoasă sau urâtă. Sportul a dărâmat întotdeauna aceste bariere. Mereu am iubit sportul … de când mă știu sunt o microbistă înrăită și cu siguranță știu mai mulți fotbaliști, echipe de fotbal sau antrenori de fotbal decât firme de cosmetice, de haine sau nuanțe de rujuri. Încă de mică preferam mingea de fotbal sau mașinuțele în locul fardurilor și până și acum prefer pantalonii de trening în schimbul rochiilor de prințesă și probabil de asta nu m-am integrat în societate așa cum îmi doream.

Am avut multe momente de dezamăgire în viață, dar reușesc cumva să îmi conving mintea că mai pot puțin atunci când nu mai pot deloc.