STEAUA ROSIE – PARTIZAN/ Urletul estului

Duelurile dintre Steaua Roşie şi Partizan fac deliciul Belgradului. Deşi Serbia s-a rupt din vechea Iugoslavie, orgoliul împins la extrem al acestui popor face ca şi întîlnirile fotbalistice să se transforme în adevărate teatre de război

Să ne întoarcem în 1945. Iugoslavia era sfîşiată de război, însă îşi recîştigase libertatea. Rezistenţa proverbială a partizanilor din această ţară dăduse roade, iar germanii, acum, implorau milă. Dintre ruinele Belgradului zîmbea, cine altul (!), fotbalul. În punctul în care fl uviul Dunărea se uneşte cu rîul Sava, chiar la poalele fortăreţei Kalemegdan, aproape în acelaşi timp, aveau să se nască două orgolii transformate în grupări sportive: Steaua Roşie şi Partizan.

Armata şi studenţimea

Crvena Zvezda, în traducere Steaua Roşie, a luat fi inţă în 1945, la iniţiativa studenţimii belgrădene. Tot în acea perioadă, ideea avea să fi e preluată şi de către armata iugoslavă, care a pus bazele clubului Partizan. N-avea să fi e însă o vecinătate de bun augur. De la bun început, cele două grupări şi-au atras simpatizanţi care au împins rivalitatea pînă către fanatism. Orgolioşi prin tradiţie, iugoslavii nu s-au menajat şi pur şi simplu s-au călcat în picioare în timpul marilor derby-uri. Atunci cînd arbitrul fl uieră fi nalul celor 90 de minute ale unei partide dintre Partizan şi Steaua Roşie, Belgradul arde la propriu. Iar urletul Estului răsună în toată Europa.

Firescul războiului

Scindarea Iugoslaviei n-a avut repercusiuni şi asupra Belgradului. Devenit capitala Serbiei, oraşul şi-a păstrat pasiunea fotbalistică. Iar orgoliile au devenit mai mari. Chiar şi cei prea puţin atraşi de fotbal, în apropierea marelui derby, devin suporteri fanatici, şi totodată feroce, ai uneia dintre grupări. Nu a existat meci între cele două în urma căruia să nu fi e nevoie de intervenţia forţelor de ordine. Tunuri cu apă, gaze lacrimogene, gloanţe de cauciuc şi cocktailuri Molotov, toate sînt o prezenţă fi rească pe străzile Belgradului după o astfel de partidă.

Europa, priveşte!

Europa pare însă să fi uitat de acest derby, pe care îl considera cîndva unul de rang înalt. Crvena Zvezda trăieşte cu amintirea celor două trofee, Cupa Campionilor Europeni şi Cupa Intercontinentală, cucerite în 1991. Peste ele însă s-a cam aşezat praful. La Partizan, lucrurile stau mai rău, nici un trofeu european negăsindu-şi locul în vitrina clubului. Mai mult, gruparea „alb-negrilor” s-a văzut suspendată din competiţiile europene după incidentele cu bosniacii de la Zrinjski din turul preliminar al Cupei UEFA. Dar, pe plan intern, Crvena Zvezda şi Partizan adună crema. Iar de undeva din umbră priveşte cu jind şi teamă OFK, o a treia echipă, care însă, în Belgrad, nu îşi găseşte nici locul şi nici sensul.

Românul de la Steaua Rosie

În anul 1989, după o serie de peripeţii demne de un fi lm de aventuri, fotbalistul Stelei Miodrag Belodedici ajungea la Crvena Zvezda, Steaua Iugoslaviei. Acesta era suspendat de către statul român şi pus sub urmărire. Revoluţia din decembrie avea să îi schimbe însă destinul lui Belodedici. Pentru că acesta avea să cîştige trei titluri consecutive cu formaţia iugoslavă, dar şi Cupa Campionilor Europeni şi Supercupa Europei. „Meciurile cu Partizan erau incredibile. Nu mai văzusem niciodată o astfel de atmosferă, deşi veneam de la Steaua, o echipă extrem de simpatizată. Dar, cînd jucam împotriva lui Partizan, chiar trebuia să ne dăm vieţile pe teren”, îşi aminteşte Belodedici.