SPECIAL/ Calcio fiorentino

Secolul al XVI-lea a însemnat înflorirea „calcio”-ului în Italia. Practicat ca joc popular la sărbătorile religioase de pe bătrânul continent deja de sute de ani, fotbalul pătrunde la jumătatea mileniului trecut şi în peninsula italiană, unde primeşte numele „calcio”, adică „lovitură cu piciorul”

Primele scrieri despre regulile jocului”calcio” pe tărâm italian apar în 1555, într-un tratat al lui Antonio Scaino. Este vorba despre varianta practicată la Venezia şi la Padova, care se aseamănă mai mult cu ceea ce la vremea respectivă era cunoscut în Franţa ca „Soule”, un joc în care se puteau folosi şi mâinile pentru cărarea şi lovirea balonului (asemănător, deci, rugby-ului de astăzi). Cealaltă formă, mai apropiată fotbalului, deoarece folosirea mâinilor nu era permisă tot timpul, se juca la Florenţa. Unul dintre cele mai vechi documente care o atestă este scrierea lui Giovani de Bardi apărută în 1580, la mulţi ani, totuşi, după ce jocul devenise celebru în oraş.

Numărul de jucători

Bardi descria „calcio fiorentino„ ca un joc public, practicat cu piciorul de două echipe de tineri neînarmaţi, care aveau ca scop să ducă o minge de piele, umflată, până la punctul de ţintă afl at la celălalt capăt al terenului. Fiind influenţat de faimoasele turnire, având şi un rol de pregătire militară, în calcio nu conta neapărat biruirea adversarului, ci mai mult apărarea unei porţi aflate în „propriul teren”.

În tratat, Bardi menţionează că o echipă este alcătuită din 27 de jucători, după cum urmează: cincisprezece atacanţi împărţiţi în trei grupe de cinci; în spatele lor cinci „distrugători”, care în fotbalul modern s-ar numi mijlocaşi defensivi; în urma acestora alţi patru alergători, care să care mingi, iar, în cele din urmă, o linie defensivă din trei oameni.

Jucat la Curtea De Medici

Tipul de fotbal de la Florenţa s-a făcut şi a rămas remarcat deoarece era una dintre distracţiile preferate ale nobilimii. „Calcio a livrea” era un fotbal de soi, jucat adesea la balurile de la curţile importante, nu oricum, ci în costume scumpe, şi nu de oricine, ci doar de domni, prinţi şi soldaţi. Printre participanţii la calcio se număra şi Francesco de Medici, de altfel, apropiat al lui Giovani de Bardi, alături de care, de-a lungul vieţii, a schimbat păreri despre jocul cu mingea la picior. Organizate în Piazza di Santa Croce, jocurile de „calcio a livrea” erau şi o oportunitate pentru oamenii de rang de a se înfrunta direct şi de a căuta să-şi arate superioritatea. Interesantă era lovitura de începere: un purtător neutru arunca balonul într-o placă de marmură de pe peretele unei case afl ate pe partea cealaltă a tribunei din „piazza”. Când balonul se întorcea în teren, după ricoşeu, jucătorii trebuiau să îşi folosească picioarele pentru a-l conduce spre poarta adversă. Ba, alteori, utilizau o tehnică pe care un fotbalist profesionist din ziua de astăzi probabil că nici nu se gândeşte să o aplice: „înotul” presupunea ca jucătorul să îşi culce abdomenul peste balon şi să înainteze târâş, în acea poziţie.

Tradiţia continuă

Calcio fiorentino mai este practicat şi astăzi în oraşul care i-a dat numele, ca semn de respect pentru cultura şi tradiţiile locale. Nu mai devreme de 2006, meciul dintre Bianchi şi Azzuri a fost întrerupt din cauza loviturilor dure din teren.

Giovani de Bardi oferă în lucrarea sa din 1580 şi reguli de joc, dintre care se remarcă următoarea: se consideră întotdeauna fault dacă balonul este aruncat sau jucat cu mâna, astfel încât ajunge mai sus de înălţimea unui jucător. La două astfel de faulturi se acorda un gol pentru adversar.