EDITORIAL TEODOR BURNAR/ O mica drama (stelista)

O oră şi jumătate mai târziu, mai am vreo cinci minute de mers. Băiat educat, îl sun pe antrenorul Stelei să îl anunţ că, din motive independente de mine, I’ll make it a tad late.

Ce a urmat m-a lăsat perplex. „- Asta e, lăsăm pe altădată. Încep antrenamentul”. „- Aş putea aştepta”, zic cu o ultimă sforţare. „- După am întâlnire cu preşedintele. Asta e, lăsăm pe altădată. La revedere”. (Între timp, ajunsesem, literalmente, în buza stadionului.)

Nu am timp să mă dezmeticesc pentru că mă sună ofiţerul de presă. Îi povestesc păţania, omul e mai empatic. „Hai băi Teo, ai bătut atâta cale. Vino şi rezolvăm”. Balon de oxigen. Care se sparge repede, pentru că mă sună iar. „Nu mai veni că vii degeaba… n-o să poată”.

Logic, mi-a picat cerul în cap. Aveam Ochiroşii de lacrimi gata să se revarse, îmi venea să sparg un geam ca Rădoi la Bistriţa, ba chiar unul de la geamul palatului lui Gigi, pe lângă care trec invariabil în drumul spre redacţie.

O să ziceţi că sunt frustrat. Cum aş putea să nu fiu? Un jurnalist bun e “blestemat” să nu doarmă noaptea, fie pentru că scrie, fie pentru că se agită şi îşi pregăteşte întrebări deştepte pentru interlocutorul lui. Doar neavizaţii pot să creadă că un articol sau un interviu se face pocnind din degete, când el înseamnă ore de documentare, ore de telefoane, ore de stres. Şi nu „asta e”. „Asta” e meseria mea, una care merită măcar ea respect, dacă nu neînsemnata mea persoană.

Greu de explicat cât de frustrant a fost acest „NU” pentru că trebuie să trăieşti aşa ceva ca sa înţelegi. Cu siguranţă însă că fiecare dintre voi s-a lovit de asemenea refuzuri, într-un aspect sau altul al vieţii. Nişte refuzuri care, ca jurnalist, te pot trimite în spital cu un ulcer la nici 25 de ani. Doamne fereşte…
Dar, asta e 🙂 Cu sau fără Steaua, viaţa merge înainte, ce nimicnicia mea. Mulţumesc că mi-ai stricat week-end-ul, domnule Stoichiţă.

Teodor Burnar