EDITORIAL TEODOR BURNAR/ Sir Johnny Danciulescu

Minutul 81 al „finalei” Dinamo – FC Timişoara. Scorul e 3-1. Dănciulescu e scos de Rednic de pe teren. N-a făcut meciul carierei, dar l-a încheiat cu un gest mare. Cu un gest de campion. Pentru că atunci când a fost chemat să salute galeria, „Danciu” n-a subscris la scandarea anti-stelistă a suporterilor. O dată, fiindcă şi-a adus aminte de anii frumoşi petrecuţi în Ghencea. Iar a doua oară, fiindcă Ionel Dănciulescu, „nemuritorul” din atacul lui Dinamo, are, pe lângă glezna de golgheter, fibră de „Sir” şi seninătate de învingător. I-ar fi fost uşor să rostească cele două cuvinte, aşa cum au făcut-o atâţia ex-stelişti ajunşi în curtea „alb-roşiilor”. Dar „Danciu-gol” ştie că triumful celebrat cu ponegrirea duşmanului nu mai e triumf. Nu asta fac învingătorii. I-a aplaudat recunoscător pe fani, după care şi-a luat, modest, locul pe bancă.

Vorba lui Seinfeld, „cea mai bună răzbunare este să trăieşti bine”. Iar Dinamo trăieşte bine, bine de tot, cel puţin până la meciul decisiv cu Urziceni.

În aceeaşi idee, sâmbătă n-am văzut ca galeria lui United să scandeze la încoronarea favoriţilor „F..K Liverpool!”. Nu. Am zărit însă în tribunele lui „Old Trafford” destule pancarte ironice la adresa lui Rafa Benitez. Mulţi Siri pe „Teatrul Viselor”, nu doar bătrânul Ferguson. Acolo, printre cei care ştiu să câştige, „Johnny” Dănciulescu ar avea loc oricând.