Într-un an marcat de durerea pierderii celui mai iubit și apreciat antrenor român, Mircea Lucescu, fotbalul ne arată că ciclul vieții este, într-adevăr, nemuritor. Atunci când cerul părea să se întunece peste viitorul antrenoratului românesc, Dumnezeu ne-a oferit un semn de speranță chiar în inima milaneză: Cristian Chivu.
Provenit dintr-un fotbal autohton măcinat de-a lungul deceniilor de „scheleții din dulap”, blaturi și combinații, Chivu a ales calea grea, dar curată. Astăzi, el nu este doar un fost mare fotbalist, ci devine cel mai titrat antrenor român în viață la nivel de performanță imediată, transformând un vestiar dezbinat și căzut într-o forță de neoprit.
Pentru Chivu, acesta este primul trofeu ca antrenor la seniori, o încununare a muncii începute la tineret și o continuare firească a anilor de glorie (2008, 2009, 2010) în care ridica titluri ca jucător. A stăpânit vedete mondiale, a impus respect prin modestie și competență și a făcut ca imnul „Made in Romania” să răsune cu mândrie într-unul dintre cele mai galonate vestiare ale lumii.
Este abia începutul unei cariere care promite să fie fabuloasă. Cu finala Cupei împotriva lui Lazio la orizont, „Grande Chivu” ne demonstrează că legenda continuă. Ne-am pierdut mentorul, dar am câștigat un lider pregătit să scrie istorie.
Jos pălăria, Cristian Chivu! Spectacolul trebuie să continue!
(de Constantin Bistreanu)