Poate nutriția substitui dopingul în sportul de performanță?

De cînd au început să fie folosiți pe scară largă la începutul anilor 70, hormonii anabolizanți împreună cu alte substanțe interzise au ruinat cariere și au pătat reputații în aproape fiecare disciplină sportivă, informează Sport Profit.

Nu se îndoiește nimeni, tentația de a administra hormoni anabolizanți este puternică, datorită faptului că majoritatea lor au o acțiune extrem de potentă în creșterea masei musculare și implicit a forței, viteza de recuperare după efort și menținerea unui procentaj extrem de scăzut de țesut adipos.

Cei mai mulți dintre noi acceptă azi faptul că există riscuri și efecte secundare asociate cu administrarea acestor hormoni sau substanțe pe perioade lungi de timp și în concentrații care depașesc cu mult valorile cosiderate normale pentru o persoană clinic sanatoasă.

Și dacă acest lucru nu este suficient, există întodeauna riscul de a fi depistat pozitiv la unul dintre controale anti-doping, fapt care ar avea repercusiuni extrem de grave, care pot merge de la excluderea dintr-o competiție, până la retragerea unor medalii și titluri câștigate anterior și suspendări pe periode lungi de timp, ca să nu mai menționăm pierderea unor sponsori și a altor beneficii materiale.

Scopul acestui articol este o trecere în revistă a literaturii de specialitate în căutarea celor mai noi strategii alimentare care și-au dovedit eficiența în creștea capacității naturale a organismului de a sintetiza anumiți hormoni cu efect anabolic și îmbunătățirea capacitații de refacere a organismului pe cale naturală, prin alimentație (vrem să credem că oferind alternative viabile putem influența decizia anumitor sportivi sau antrenori de a nu folosi substanțe interzise).

Dacă dozarea și conținutul procesului de antrenament este prima strategie folosită pentru a obține un anumit profil hormonal, în mod cert alimentația este cea de a doua, din punct de vedere al eficienței. Anumiți hormoni, precum testosteronul (Te), hormonul de creștere (hGH), sau insulina, sunt secretați pe tot parcursul zilei, dar concentrația lor poate varia uneori semnificativ, înainte sau după antrenament, la primele ore ale dimineții, seara sau în cursul noapții.

Pentru masa de după antrenament, se recomandă un amestec de carbohidrați și proteine. Creșterea glicemiei, datorită ingestiei de carbohidrați, va induce un mediu toxic, ca urmare, când se ating valori de peste 140mg. / dl., insulina este eliberată de către pancreas. Acest fapt declanșează o acțiune hipoglicemică, prin creșterea sintezei de glicogen muscular, în faza următoare va crește sinteza de glicogen în ficat, iar în final se înmagazinează excesul de glucoză în celule sub forma trigliceridelor. Dacă Te și hormonul de hGH acționează indirect prin intermediul receptorilor celulari, efectul anabolic al insulinei este direct prin depozitarea glucozei și aminoacizilor în sânge, ficat și celule.

Pentru a profita de efectele benefice ale insulinei trebuie însă optimizată secreția sa. Insulina este responsabilă și de depozitarea trigliceridelor în celule; pe parcursul zilei, când sinteza glicogenului de către mușchi nu este o prioritate, nivelul de insulină trebuie să fie redus pentru a preveni acumularea de țesut adipos. Acest lucru se poate realiza prin limitarea consumului de carbohidrați și creșterea aportului de proteine și grăsimi care nu declanșează același răspuns hormonal, și care favorizează un mediu puternic anabolic.

Un studiu care compară un regim bogat în proteine cu echivalentul său din punct de vedere caloric bazat preponderent pe consum de carbohidrați, pe parcursul unui program care alterna microcicluri  de hipertrofie musculară / forță timp de trei săptămâni, a avut ca rezultat concentrații mai mari de IGF-I, în primul grup, odată cu markerii asociați cu creșterea densității osoase (Ballard, Clapper, Specker & Vukovich, 2005). S-a constatat că reducând aportul de carbohidrați se crește capacitatea organismului de a consuma acizi grași ca și formă de energie, ceea ce duce la scăderi în greutate, reducerea țesutului adipos și a trigliceridelor (Parks, 2001). Acest fapt duce implicit la scăderea riscului de afecțiuni cardio-vasculare (Westman, Mavropulos & Phinney, 2007).

Atunci când se dorește hipertrofia musculară este vital să asiguram o cantitate optimă de aminoacizi de care organismul are nevoie pentru a îndeplini acestă sarcină. De exemplu, un amestec de aminoacizi, creatină și cafeină consumat înainte de antrenament a dus la creșterea randamentului în timpul efortului și la posibilitatea de prelungire efectivă a acestuia (Smith, Fukuda, Kendall & Stout 2010).

S-a dovedit faptul că ingestia de aminoacizi în perioadele de refacere și repaus duce la creșterea sintezei proteice, dar dacă aceiași aminoacizi sunt consumați scurt timp înainte de efort se poate preveni în mare măsură efectul catabolic al antrenamentului.

Din punct de vedere al momentului când este administrat,  s-au comparat efectele unui amestec de 6gr. aminoacizi cu 35gr. carbohidrați asupra sintezei de proteine. Atunci când suplimentul a fost consumat înaintea sau în timpul antrenamentului a crescut semnificativ sinteza de proteine comparat cu același amestec, dar care a fost consumat după încheierea antrenamentului (Tipton, Rasmussen, Miller, Wolf,  Owens-Stovall, Petrini & Wolfe 2001). Prin ingestia suplimentului înainte de antrenament a crescut concentrația de aminoacizi din sânge. Atunci când în urma efortului prestat a crescut fluxul sanguin la nivelul țesutului muscular, a crescut implicit și transportul de nutrienți, oferind condiții favorabile pentru sinteza de noi proteine și refacere.

            Fielding & Parkington, 2002, au găsit că primele 48 de ore după sesiunea de antrenament sunt cruciale din punct de vedere al hipertrofiei musculare. Prin ingestia de aminoacizi esențiali la terminarea antrenamentului a crescut de trei ori sinteza de proteine comparat cu valorile de repaus. Consumînd aceiași aminoacizi, dar la șase ore după efort, nu numai că nu a avut același efect benefic, dar s-a constatat o degradare a țesutului muscular (Borsheim & Wolfe 2002). Nu este necesar să administrăm și aminoacizi neesențiali, deoarece atunci când aceștia au fost incluși în alimentație nu au influențat în nici un fel sinteza de noi proteine (Tipton, Ferrando, Phillips, Doyle & Wolfe 1999).

Suplmentând dieta de după efort cu un amestec de carbohidrați și aminoacizi esențiali a  crescut și menținut concentrația de hGH în sânge până la șase ore, ceea ce este semnificativ atunci când este comparat cu situații în care s-au consumat doar proteine (Chandler, Byrne, Patterson & Ivy 1994).

Pentru a optimiza hipertrofia fibrei musculare, ar fi necesar să asigurăm aminoacizi constant, pe parcursul a 24 de ore. În anumite cazuri, ar putea fi administrate proteine și în timpul nopții, de obicei o perioadă oarecum neglijată din acest punct de vedere.  Probabil că aproape fiecare sportiv încearcă să evite degradarea proteinelor musculare, dar, în funcție de tipul de efort prestat, sportivii care sunt angrenați în probe de rezistență au o sarcină mult mai grea, relativ la catabolismul muscular comparat cu sportivii din probele de sprint sau forță.

Dacă considerăm răspunsul hormonal pe timpul nopții în două grupuri de cicliști care au parcurs 40 km și respectiv 120 km în ziua precedentă, constatăm că nivelul de testosteron (Te) secretat în timpul nopții a fost mai scăzut, cu cît efortul a fost mai intens și de lungă durată.

În condiții normale, concentrația hormonului de creștere este mai ridicată decât cea de cortizol în prima parte a somnului, dar situația se schimbă în cea de-a doua parte a nopții. Studiul despre care scriu a relevat că în grupul care a parcurs 120 km concentrația de cortizol a fost mai ridicată în prima parte a somnului (Kern, Perras, Wodick, Fehm & Born 1995).

Este cunoscut faptul că Te și hGH au funcții sinergice în ceea ce privește creșterea masei musculare (Sattler, Wang, Bhasin & Azen, 2009), iar oportunitatea de a reface fibrele musculare este compromisă în prima parte a nopții. Dacă ar fi nevoiți să concureze în ziua următoare, această situație ar avea un efect nedorit și  implicit ar duce la scăderea performanței sportive.

La halterofili de performanță, care nu se antrenează pentru rezistență, s-a constatat că nivelul concentrației de cortizol și hGH este neafectat pe durata nopții, iar concentrația de Te crește constant, ajungând la valori mult peste medie (McMurry, Eubank & Hackney 1995). Acest fapt ar putea explica în parte de ce este ușor pentu atleții din probele de forță și viteză să crească și să mențină masa musculară, în timp ce pentru sportivii din probele de rezistență este o continuă problemă.

O nutriție bogată în proteine la începutul nopții și chiar pe parcursul ei ar putea fi benefică pentru atleții care sunt angrenați în probe de rezistență și concurează în zile consecutive sau pentru cei care urmaresc creșterea masei musculare.

Am convingerea că dopingul în sportul de performanță va rămâne o realitate în următoarele decenii. Pe măsura ce secolul XXI se apropie de jumătatea lui, vor apărea tehnologii noi  și cele cu care ne-am familiarizat se vor perfecționa, iar sportul de mare performanță, cu interese politice și financiare uriașe, ar putea fi unul dintre primele domenii unde aceste tehnologii își vor găsi aplicația.

Nu am pregătirea și nici nu îmi propun să dezbat aceste interese sau tehnologiile viitorului,  dar ar fi naiv să credem că lumea ar renunța complet la doping și va considera numai creșterea performanței sportive prin alimentație și alte mijloace naturale. Până la urmă, acestea își au limitele lor care cred că sunt inferioare altor tehnici sau tehnologii.

Nutresc totuși speranța că unii sportivi vor înțelege că există mijloace naturale și legale de a-și atinge obiectivele, și că dopingul nu este necesar.

Dan Poenaru

Doctor in educație fizică, autor, antrenor personal

Membru al Asociației “Succes în Educație și Sport”

Email: danpoenaru@asociatiasucces.ro