Lumea fotbalului s-a oprit în loc. Mircea Lucescu, ultimul mare titan al sportului rege din România, nu a murit – legendele nu au certificat de deces. El a ales pur și simplu să semneze un contract cu „Echipa Cerului”, după ce aici, pe pământ, atinsese deja pragul de sus. Însă plecarea sa lasă în urmă o liniște asurzitoare și o întrebare care doare: merităm noi, ca popor, să fim contemporani cu geniile?
Mircea Lucescu a plecat într-o lume în care performanța nu este pedepsită cu invidie, ci onorată cu respect. Aici, în România, „Nea Mircea” a trebuit să ducă o luptă secundară, mult mai epuizantă decât cea de pe gazon: lupta cu valul de ură gratuită, cu frustrările celor care nu pot ierta succesul.
Este același „blestem” pe care îl resimt, ciclic, coloane ale culturii precum Victor Rebengiuc sau tineri care au rescris istoria, precum David Popovici. Într-o societate injectată cu venin, unde reușita celuilalt este privită ca o ofensă personală, Mircea Lucescu a devenit o țintă pentru simplul fapt că a fost prea mare pentru un context atât de mic.
Hate-ul primit de Lucescu în ultimii ani arată o radiografie crudă a prezentului nostru: suntem un popor care se hrănește cu doliu, dar care își hărțuiește valorile în timpul vieții. Ne place să plângem la morminte, dar uităm să fim recunoscători la marile victorii.
Mircea Lucescu nu a mai avut unde să se ducă „aici”. Câștigase tot, demonstrase tot, dar mai ales, obosise să mai explice de ce excelența nu are nevoie de scuze. A ales să antreneze într-o altă lume, lăsându-ne pe noi să ne zbatem în propria neputință de a ne bucura pentru semeni.
Rămânem mai săraci, mai singuri și, din păcate, la fel de plini de frustrări. Legendele nu mor niciodată, ele doar se retrag atunci când publicul nu mai merită spectacolul.
(de Constantin Bistreanu)