Vremurile sunt demne de cele mai tulburi ale Imperiului Roman. O clipă stă între a fi ridicat în slăvi sau în suliţi. Între glorie şi prăbuşire diferenţa o poate face un gest, un cuvânt, o trădare, un pumnal care loveşte just sau strâmb. Sau o bară, ca în fotbal. Am tras de extreme, recunosc. Aici, la noi, nu mai e vorba de nicio glorie iar pedeapsa cea mai aspră e un exil în Dubai. Dar povestea e aceeaşi, cu un popor, fotbalistic în cazul ăsta, perfect neaşezat, fără repere, fără realizări, navigând orbeşte într-un ocean fără ţărmuri. Gata să creadă în oricine. Şi să-l doboare oricând.
Acum trei ani la Gala Trofeelor Alexandrion, votul pentru Mirel Rădoi era mai sigur decât sunt astăzi creşterile preţului la gaz şi electricitate. De la el începeai lista. Fotbalul orfan de performanţe dăduse o lovitură, ce-i drept, într-un subunivers al acestei discipline globale, dar un pârâiaş firav e pentru însetatul cronic care bântuie pustietăţile mai bun decât toate Niagarele. Jucaserăm o semifinală de Campionat European de tineret după ce de decenii nici măcar nu pupaserăm vreun turneu final. Am fost chiar la o repriză de marea finală.
O generaţie înflorea sub mâna acestui entuziast grădinar, elogiat cu toate superlativele pe care le-am învăţat a le sforăi din vremea Lăudatului Suprem. Rădoi era destinat unui viitor magnific. Era omul aşteptat, tipul modern conducând un grup în care discursuruile motivaţionale enunţate la volum maxim în vestiar trimiseseră în intimitatea căştilor manelele. Ne era promisă tinereţea veşnică şi intrarea în civilizaţie. Trei ani mai târziu pare că am îmbătrânit cu o sută şi noroiul ne e până la glezne. Din nou.
Naţionala mare a ratat tot de atunci. Două rânduri de preliminarii şi două posibilităţi de calificare pe drumul Ligi Naţiunilor. Totuşi. Rădoi, devenit selecţioner, s-a aflat la un meci distanţă de ieşirea din grupe către barajul Mondial, ceea ce ar fi fost o performanţă nemaivăzută de 8 ani. O veşnicie, la viteza timpului de azi. N-a fost să fie, de acord, dar nici nu ne-am mai regăsit prin burta moale a grupei, cu speranţele retezate cu mult înainte de final. Am fost (relativ) acolo. E drept că dintr-o grupă fără balauri, însă cine mai socoteşte că Italia, care nu e foarte departe de a rata al doilea Mondial consecutiv, s-a calificat în trecut din grupe cu echipe de grădiniţa fotbalului? Aici, ca la cazinou, norocul face parte din joc cu asupramăsură.
Ei bine, ce a urmat e de studiat. În ancheta Gazetei Sporturilor din acest an au votat de la simpli târgoveţi la jurnalişti, conducători, antrenori, căpitani de echipe. Lumea profesiei fotbalului a adunat sute de opinii. Fiecare a putut să aleagă 5 nume la capitolul „antrenorul anului”. Rezultatul a fost un munte de alegeri. Mai toţi s-au regăsit acolo, de la Mircea Lucescu până la Alexandru Pelici, trecând prin Croitoru, Iosif şi oricine cu gândul te-ai gândi. În aceast vast scrutin Mirel Rădoi a fost votat de, ţineţi-vă bine!, doar doi participanţi la sondaj! Un fotbalist, Florin Tănase, care l-a plasat în poziţia a 5-a şi un jurnalist care l-a plasat pe locul 3. În rest, neant. Rădoi, omul care reprezenta odată speranţele pe modul turbo, a fost ignorat într-un fel rar întâlnit. Nu a contat că în urmă cu câteva săptămâni doar toată naţiunea era gata să se alinieze în spatele lui. O întrebare vine să sâcâie acestă cvasiunanimitate în respingerea lui Rădoi: dacă Ianis Hagi ar fi tras un centimentru mai la dreapta portarului islandez şi am fi promovat către un baraj, ar fi lipsit în aceeaşi măsură numele fostului selecţioner din opţiunile lumii fotbalului?
E o despărţire urâtă de un om deschis, care a ajuns prea repede selecţioner dar care, în ciuda declaraţiilor contrare, n-a rămas zidit în ideile lui fixe. Rădoi şi fotbalul şi-au întors spatele reciproc. De ce ar trebui să fie aşa? E încă o ratare a fotbalului românesc care va lăsa urme. Am îngropat prin indiferenţă amintirea lui Rădoi. Dar aceasta nu e o groapă oarecare, ci mai degrabă una comună. Rădoi va putea reveni în ochiul public cu performanţe şi în fruntea galelor de sfârşit de an. Pariez însă că va trece multă vreme până când între el şi noi va apărea din nou un zâmbet.