În alte vremuri retragerea unei gimnaste care n-are măcar un aur olimpic, un imn cântat la Mondiale, ceva care să ne umple de mândria pe care nu o merităm ar fi fost o ştire oarecare, într-un subsol de pagină electronică. Dar în lumea zguduită a sportului care a dat prima vedetă globală a României plecarea Larisei Iordache din zona performanţei e un eveniment.
Nu pentru că la 12 ani a fost numită „noua Nadia” (ce ne mai place să credem că o excepţie se poate repeta la comandă, am şi uitat să mai numărăm „noii Hagi” care n-au fost altceva decât noi ratări!), nu neapărat pentru a fi fost considerată un vârf de generaţie care va duce din vis în realitate nevoia de a domina iar planeta în disciplina „noastră”. Nu. E despre ceva mult mai aproape de noi. Şi mai dramatic.
E despre abisala posibilitate de a nu fi reprezentaţi la Tokio de gimnastica feminină. Ceea ce ar fi fost ca şi cum în tenis de masă chinezii n-ar mai fi avut niciun competitor la cea mai mare întrecere a lumii. De negândit! Mai ales pentru ei. Pentru noi era o enormitate previzibilă, dar una pentru care nu eram pregătiţi. Şi probabil că nu vom fi niciodată.
Sigur, până la urmă au fost două reprezentante ale ţării în conscursul de gimnastică la ultimele Jocuri Olimpice, dar Iordache a făcut mai mult decât atât, decât a ne face să ne consolăm că suntem şi noi acolo ca să fie drumul cu oameni. Chiar ne-a dat iluzia că o medalie, oricare, ce mai conta?, era posibilă.
Larisa a fost pentru cei mulţi şi flămânzi în orgoliul lor antrenat de aproape jumătate de secol posibilitatea unei reveniri miraculoase în lumea reconstruită după chipul şi asemănarea lui Comăneci. Doar că nu mai eram în vremurile lui Comăneci. Din păcate, ar spune unii. Din fericire, ar replica alţii.
Vi se pare că ultimii doi au fost răi pentru că aţi ratat vacanţe, v-aţi văzut prea rar prietenii sau a trebuit să munciţi mult de acasă? Larisa ar putea să vă râdă în faţă. În 2020 a fost infecatată cu Covid, dar cumva, aproape printr-o prestidigitaţie. A izbutit la Naţionale să se impună la două aparate şi să forţeze selecţionarea în echipa pentru Europene, unde a cucerit patru medalii, două de aur.
Votul pentru prezenţa sa între laureaţii Trofeelor Alexandrion a însemnat în acelaşi timp recunoaştearea unor merite. Și aşteptarea unei minuni la Tokio. Şi, cumva, minunea a venit. Nu la Tokio, ci în Elveţia. Concurând cu dureri care ar fi pus la pământ şi un başibuzuk, Larisa a prins din zbor biletul olimpic şi apoi a aterizat direct într-un spital din Basel. Povestea ei cu necazurile fizice era nefârşită, completată de aceea a dramelor personale de neistorisit. În vară, la JO, a concurat iar cu o aripă frântă.
De această dată a fost glezna. S-a calificat în finală de pe locul 4… şi acela a fost sfârşitul. Sfârşitul a tot. Al carierei. Al iluziilor. Al ideii trăznite că în spatele unui campion nu e un zeu ci un om care se poate defecta, poate cădea, poate fi părăsit de carnea care pentru unii e doar carne de tun.
Larisa Iordache s-a operat şi a tras cortina. A regăsit libertatea de a fi doar un om. A făcut-o cu câteva vorbe care explică multe despre lumea sportului de la care aşteptăm minuni de parcă ele ar fi nişte morcovi pe tarabă. „Nu am primit niciun telefon de la Federaţia de Gimnastică. În mică parte, decizia se datorează şi acestui lucru, pentru că am avut aşteptări eu, în primul rând.
Aşteptări de a nu fi luată ca un copil de 16 ani, pentru că am 25. Aşteptam ca oamenii să vorbească de la om la om cu mine. Aşteptam pur şi simplu ca oamenii să mă întrebe cum mă simt, dacă sunt bine psihic, dacă sunt bine fizic. Au fost 3 motive pentru care care am fost suspectată că m-am retras din finala de la Tokyo. Că mi-a fost frică de concurs, că mi-era frică să nu iau medalie și că nici nu am vrut. Acum și-au dat seama că eram accidentată”.
Larisa a apelat la un terapeut pentru a înţelege ce se întâmplă cu ea. Poate că tot sportul nostru ar trebui să facă asta.