Joi, 26 martie, Istanbulul a fost mai mult decât un oraș: a fost un adversar în plus.
Ziua începea cu liniștea aceea ciudată pe care doar marile orașe o pot purta înaintea furtunii, o liniște în care oamenii își vedeau de viețile lor de parcă nici nu exista un baraj pentru Mondial, iar apoi, încet, pe măsură ce orele dimineții se risipeau și am pornit drumul spre centru, spre stadionul care trebuia să ne înghită speranțele, am simțit cum acest oraș se schimbă dintr-o geografie obișnuită în una simbolică.
Pe la orele 15:30, când minaretele sale abia începeau a chema la unison la rugăciunea de după-amiază, pe străzile din inima Istanbului modern, în preajma măreții piațe Taksim, peste 3.000 de români porneau spre Beşiktaş ca un râu tricolor inundând de „Hai, România!” și de refrenuri patriotice răsunând mai tare decât muezinul. Poliția turcă, cu scutieri, jandarmi călăre, unități K9 și motorcade, în detașamente mult mai numeroase decât ultrașii nostri, nu putea decât să privească cu o oarecare surprindere pasiunea cu care erau intonate cântecele românești, umplând de emoție de la străzi înguste la piațete vibrante, toate locurile accesibile proparagării sunetelui.
Din același motiv, de altfel, Beşiktaş Park, ales din considerentele acusticii sale letale măsurată a fi atins pragul maxim al auzului uman de 140dB – adică, prin comparație mai mult decât motorul unui avion cu reacție la turație maxima, sau sunetul unui foc de arma produs în imediata vecinătate a unui receptor „fără căști de protecție”, a fost pregătit exact ca și un colosseum. Panze uriașe înfățișând idolii sportivi de ieri și de azi, un display de mii de semiluni fluturânde , fanfară otomană cu cântece de luptă pentru a ridica moralul unei oști de 40.000 – totul pentru a ne zdrobi sub presiunea atmosferei. Practic, turcii au vrut să facă din sunet o armă, din presiune o strategie și din zgomot o formă de superioritate psihologică.
Și totuși, dincolo de tot acest decor de război, echipa României a intrat pe teren cu o încăpățânare tăcută, uneori fragilă la vedere, alteori aproape straniu de calmă, ca și cum ar fi purtat o mască menită să-i păcălească pe turci până în clipa în care jocul avea să ceară adevărul; iar dacă în orele premergătoare meciului, prind declarațiile și starea de spirit a jucătorilor noștri părea că totul e doar o poveste scrisă împotriva noastră, imediat după fluierul de start s-a văzut că această echipă a dorit, arătând, totuși, o formă de rezistență pe care nu o mai arătase demult. Își lăsase la vestiare masca de fragilitate, prezentându-se cu Bancu, Drăgușin și Burcă drept piloni de rezistența, și reușind în ofensiv chiar a le lovi transversala – reducând astfel arena de luptă la tăcere pentru o secundă. Această atitudine a baieților – suficientă cât să lase impresia că, dacă mai supraviețuiam cu tabela înghețată vreo zece-cincisprezece minute… dacă se mai găsea o fază fixă… sau dacă apărea de undeva vreo eroare pe pressing pe care să o putem specula, ar fi existat posibilitatea de a schimba nu doar scorul, ci și sensul întregii seri – a fost cheia ce ne-a lăsat motive de speranță până la fluierul final.
Trebuie precizat că Mircea Lucescu a trăit meciul acesta nu doar ca selecționer, ci ca om care a trecut prin toate straturile fotbalului turcesc și căruia i-a fost cu siguranță greu să se confrunte cu o asemenea dublă apartenență.
Jucătorii, pe de altă parte, prin declarațiile atât de dinainte cât și de după dau tonul unei generații care încă oscilează între timiditate și orgoliu, între prudență și speranță, sau între imaginea unei echipe care pare să cedeze și a uneia care doar își ascunde adevărata formă până la momentul potrivit. De data aceasta, nu cred că pot fi învionvățiți prea tare, aceștia respectând până la urmă strategia și planul tactic, prestând un fotbal în conformitate cu valoarea actuală a lotului, și dovedind, în concordanță cu ceea ce dorea să vadă orice suporter, prin ardoare că doresc și că ar merita să meargă la Mondial.
În aceeași seară, în celălalt capăt al grupului de baraj, Kosovo a trecut de Slovacia în deplasare într-un meci dramatic încheiat 4-3, iar acest rezultat a arătat și mai limpede că asemenea seri nu se câștigă doar cu reputație, ci cu nerv, cu ritm, cu momente fixe în care o echipă știe să rămână întreagă atunci când totul în jur pare că se destramă.
De aceea, privită din Istanbul în ansamblu, noaptea de 26 martie a însemnat mai mult decât un 1-0 sau o calificare ratată – a însemnat o lecție despre cât de subțire poate fi granița dintre o echipă care pare mică înaintea partidei și una care, prin disciplină și încăpățânare, își scrie totuși o șansă până la capăt.
Iar din perspectivă proprie, revenit aici să privesc nu doar la traiectoria mingii, ci mai ales oamenii, orașul, felul în care o națiune își poartă așteptarea și în care o alta își apără speranța, rămâne imaginea aceasta dublă a orașului-punte între continente, care, în decursul aceleași zile, își vedea, în aparență, liniștit de treabă, dar care, mai apoi, devenea, pentru câteva ore, un loc unde românii au cântat până li s-a tăiat respirația, iar turcii au răspuns cu întreg arsenalul lor de sunet, culoare și forță, într-o seară în care fotbalul a fost, în același timp, război, rugăciune și examen de caracter.
Giliano Bazili, Corespondență din Turcia