Minutul 81 al „finalei” Dinamo – FC Timişoara. Scorul e 3-1. Dănciulescu e scos de Rednic de pe teren. N-a făcut meciul carierei, dar l-a încheiat cu un gest mare. Cu un gest de campion. Pentru că atunci când a fost chemat să salute galeria, „Danciu” n-a subscris la scandarea anti-stelistă a suporterilor. O dată, fiindcă şi-a adus aminte de anii frumoşi petrecuţi în Ghencea. Iar a doua oară, fiindcă Ionel Dănciulescu, „nemuritorul” din atacul lui Dinamo, are, pe lângă glezna de golgheter, fibră de „Sir” şi seninătate de învingător. I-ar fi fost uşor să rostească cele două cuvinte, aşa cum au făcut-o atâţia ex-stelişti ajunşi în curtea „alb-roşiilor”. Dar „Danciu-gol” ştie că triumful celebrat cu ponegrirea duşmanului nu mai e triumf. Nu asta fac învingătorii. I-a aplaudat recunoscător pe fani, după care şi-a luat, modest, locul pe bancă.
Vorba lui Seinfeld, „cea mai bună răzbunare este să trăieşti bine”. Iar Dinamo trăieşte bine, bine de tot, cel puţin până la meciul decisiv cu Urziceni.
În aceeaşi idee, sâmbătă n-am văzut ca galeria lui United să scandeze la încoronarea favoriţilor „F..K Liverpool!”. Nu. Am zărit însă în tribunele lui „Old Trafford” destule pancarte ironice la adresa lui Rafa Benitez. Mulţi Siri pe „Teatrul Viselor”, nu doar bătrânul Ferguson. Acolo, printre cei care ştiu să câştige, „Johnny” Dănciulescu ar avea loc oricând.