Sentimentele mele faţă de el au evoluatîn timp de la indiferenţă la scârbă. Am încercat să-l ignor dar nu am reuşit pentru că nu poate fi blocat aşa cum am făcut cu OTV-ul. Graţie inconştienţei, incompetenţei sau lăcomiei unor şefi şi unor salariaţi, el apare pe toate posturile, în toate ziarele şi pe toţi stâlpii. Este atât de prezent în viaţa mea încât am ajuns să mă mir că atunci când dau drumul la duş nu îl aud lălăind cântece religioase.
Nu sunt suficient de puternic din punct de vedere mental pentru a-l ignora în continuare aşa că m-am decis să scriu rândurile de mai jos. Ştiu că nu este în stare să citească, că îl ia somnul după două rânduri. Dar nu am făcut-o pentru el ci, în principal, pentru mine. Sper să vomit şi să mă liniştesc.
Nu înseamnă că ai onoare dacă ai tupeu să furi, să minţi, să înjuri, să ameninţi, să jigneşti sau să mituieşti. Şi nici dacă îţi cumperi aplauze, laude, complimente sau aprecieri. Iar dacă nu ai cunoştinţe, cultură, bunăcuviinţă şi maniere, nu înseamnă că, în schimb, ai onoare. Legea compensaţiei nu funcţionează în cazul acesta.
Când îi pui pe bodyguarzi să-i bată pe cei care te înjură sau când crezi că „faci mişto” de un interlocutor care te pune în inferioritate prin erudiţia sa, spunându-i: „săracule”, nu dai dovadă de onoare ci de orgoliu. La fel ca şi atunci când trişezi.
Trebuie să fii tare prost să lupţi chiar şi împotriva ta pretinzând că încerci să păstrezi un lucru de preţ când este imposibil să pierzi ceva ceea ce nu ai avut niciodată!
Nici nu ştiţi cât mă bucur că nu există magazine de virtuţi. Aşa, onoarea nu se poate cumpăra!