Marian Chiriac refuză categoric etichetele, atât pe cea de erou maratonist pe care i-a oferit-o Discovery Channel, cât şi pe cea de ziarist, deşi practică această meserie încă din 1990.
A participat la maratoanele din Toronto, Atena, Berlin, la cele din Bucureşti şi din ţară de după ’93, la cursele din Sahara, Olimp şi Himalaya, şi a câştigat titlul de campion naţional…, dar face toate astea nu pentru premii, bani sau publicitate, ci doar pentru bucuria alergării.
Nu acceptă eticheta de ziarist, deşi este membru al Asociaţiei de Investigaţii Media din Balcani, cu diverse colaborări în străinătate, deoarece în cei peste 20 de ani petrecuţi în diverse instituţii din presă a văzut că nu e suficient să crezi că îţi trebuie doar „cinste si gramatică” – vorba lui nenea Iancu – pentru a deveni un bun jurnalist.
Suferinţa – maratonul Toronto
De mic şi-a dorit să alerge la un maraton, iar visul şi l-a îndeplinit acum 24 de ani. În fiecare dintre zecile de maratoane alergate a pierdut câte aproximativ 5 kg, dar cursa presupune şi multe alte suferinţe.
Dar mai bine să-l lăsăm pe Marian să ne povestească despre suferința îndurată de la unul dintre maratoanele alergate, cel de la Toronto, în 2008 (sursa alerg.ro): „Mă apropii de kilometrul 30, pe malul lacului Ontario.
Deodată mă săgetează o durere în coapsa piciorului stâng, o banală crampă, îmi zic. Sunt minute lungi, în care mintea se separă de corp, ea urlă: «Nu renunţa, nu renunţa!», în timp ce biata carne spune: «Nu mai pot, nu mai vreau!».
De fiecare dată, la acest moment mă întreb dece prefer să mă chinui ca un prost. Dar mereu e ceva care mă îndeamnă să merg înainte. Fibrele musculare zvâcnesc dureros, mă ard, cuţite ascuţite parcă îmi străpung carnea. Dar asta nu e totul.
O centură ca de foc îmi înconjoară mijlocul, mă doare tare spatele în zona rinichilor. Asta ce o mai fi? Mă opresc puţin, dar nu pierd mai mult de trei secunde. Mintea mea e setată pe «nu teopri, nu te opri!»
Când văd indicatorul, care arată că nu mai sunt decât doi kilometri până la finiş, îmi vine să plâng. Lacrimile trec de colţul ochilor, se amestecă cu transpiraţia şi nu se vede. Gata, trec linia de sosire”.
Coleg rus, mort pe Everest. Ke garne?
Marian are o sumedenie de poveşti care mai de care mai interesante, iar istorisirile sale devin adevărate lecţii de viaţă pentru toţi pasionaţii de cursa de 42,195 km.
„Pe Saşa l-am cunoscut în Nepal, cu ocazia maratonului Everest. Avea vreo 40 de ani şi venea de la marginea Siberiei, dintr-un orăşel din apropiere de Irkutsk.
Nu ştia nicio boabă de engleză şi cum eu eram singurul care putea să rostească ceva în ruseşte (deh, vocabular de câteva zeci de cuvinte deprins la şcoala generală!), am stat împreună pentru o vreme. Voia să alerge maratonul, dar să şi urce ceva vârfuri din zonă, chiar dacă nu avea aprobările necesare.
Era sfidător şi optimist. La Dingboche, pe la 4.410 metri altitudine, era o ceaţă deasă. Abia vedeai la câţiva metri în faţă şi din acest motiv am decis să renunţăm să urcăm până în vârf.
Saşa a zis însă că vrea să meargă mai departe şi că se descurcă singur. Nu a mai fost găsit niciodată. Câteva zile a fost căutat de şerpaşi, apoi de poliţie, mai târziu s-a apelat şi la un clarvăzător rus. Degeaba însă”.
„Ke garne?” este poate expresia cea mai folosită în viaţa de zi cu zi în Nepal. „Ce să faci?”, ar însemna în traducere. „Ke garne”exprimă o filosofie de viaţă, o acceptare a destinului aşa cum este, chiar şi atunci când e mai greu de acceptat”, povesteşte Marian pe alerg.ro despre maratonul de pe Everest.
Diaree şi şosete tăiate, ca să nu alunece pe gheaţă
Marian Chiriac este singurul român care a alergat în anul 2009 la maratonul Everest. La 5.300 m a fost startul, după care cursa a coborât până la 3.800 m altitudine. Perioada dificilă a aclimatizării a început pe la 4.000 de metri, el ajungând acolo cu trei săptămâni înainte de cursă.
A dormit numai în cort, iar o noapte nu a putut dormi deloc din cauza frigului (minus 12 grade). Nasul lui a avut cel mai mult de suferit pe timpul cursei. A mâncat legume, ouă, şi porridge (de atunci nu îl mai suportă), iar după 12 zile i se luase de aceeaşi hrană.
În ultimele două zile ale cursei nu a mai putut mânca nimic, o noapte întreagă a vomat, apoi a avut diaree, însă el precizează că acestea sunt stări prin care au trecut toţi. În lipsa yak-traks-urilor ca să nu alunece pe gheaţă şi zăpadă, şi-a tăiat nişte şosete pe care le-a pus peste adidaşi.
Evident, nu a scăpat de rău de înălţime, senzaţie pe care a resimţit-o pe la 4.900 de metri, restul colegilor lui având această stare de pe la 3.500 de metri.
Şortul buclucaş din Sahara
„În deşert, cam pe la kilometrul 30 al cursei, numai nisip, nisip şi pământ roşu bătătorit şi soare năucitor, nimic în jur, eu însetat şi obosit, dar crâncen în dorinţa de a alerga fără oprire, când…
Când mi se întâmplă un lucru neaşteptat, de dimensiuni tragice pentru situaţia în care mă aflam… dragul meu şort, pe care îl găsisem într-un magazin second-hand (n.r. – majoritatea cheltuielilor de cursă şi le acoperă singur), începe să alunece de pe şolduri.
Pur şi simplu, se rupsese elasticul. Până când în imensitatea aceea de nisip şi pământ roşu, unde nu era ţipenie de om, îmi apare brusc în faţă… un celofan. O bucată de plastic, de dimensiunea unei pungi, ajunsă cumva pe acolo (adusă de vânt?, de hazard?). Am înşfăcat-o febril, am răsucit-o şi am făcut din ea un soi de funie, de sfoară de nădragi, pe care am înfăşurat-o în jurul şortului meu drag.
Şi am ţinut-o tot aşa, până către finiş, când am desfăcut „sfoara” discret şi am trecut ţanţoş – chiar dacă cu dragul meu şort atârnându-mi strâmb – linia de sosire”, povesteşte Marian despre maratonul Saharei din 2011.
Erou la Discovery Channel
Marian Chiriac a înfiinţat un club al maratoniştilor, iar în 2010 a demarat proiectul „Primul maraton”, dedicat celor care nu au nicio legătură cu alergatul. Discovery Channel a ales şapte români care au avut curajul să-şi trăiască pasiunile la maximum, alături de nume sonore, precum Bear Grylls şi Ross Kemp. Poveştile lor, redate în serialul „Descoperă eroul din tine”, auputut fi urmărite pe Discovery.
Antrenează angajații de la Raiffeisen Bank pentru maratoane
Raiffeisen Bank și-a antrenate echipe de angajati pentrua participa la maratoane Maratonul International ce va avea loc pe 9 octombrie 2011 in Bucuresti. Iar de pregatirea lor, care durează 4 luni, este coordonata de Gabriel Solomon si Marian Chiriac, doi alergatori cu experienta maratoanelor trecute.
Primul titlu naţional, la 43 de ani
A alergat de când se ştie, mai întâi prin pădurile şi dealurile din Curtea de Argeş, apoi în parcurile şi pistele din Bucureşti.
Prima dată s-a înscris la clubul Locomotiva Bucureşti la vârsta de 42 de ani, iar la un an după aceasta, în 2009, a câştigat titlul decampion naţional, deşi a concurat în compania atleţilor foşti profesionişti.
„Am participat la Campionatele Naţionale Masters, un eufemism folosit pentru o competiţie dedicată veteranilor, adică celor care au trecut de 35 de ani.
Veteranii reprezintă o lume aparte. Mulţi dintre ei sunt trecuţi de 55-60 de ani. Trupurile le sunt mai puţin armonioase, unii au burţi sau cărnurile lăsate, picioarele li se mişcă, desigur, greoi.
Când aud clopotul ce anunţă intrarea în ultima tură, simt brus caripi în picioare, am terminat primul la categoria mea de vârsta: 40+”.
Zatopek, eroul copilăriei
- se ghidează după sloganul „alerg, deci exist”, editează revista Alerg, ce are site, www.alerg.ro;
- eroii copilăriei lui au fost, printre alţii, Emil Zatopek,Bikila Abebe, Paavo Nurmi, Spiros Louis, anticul Philippides, din lecturile despre Jocurile Olimpice, cele mai multe scrise de Ioan Chirilă;
- încearcă să meargă numai pe bicicletă, are două, una pentru triatlon şi alta, cam vechitură şi butucănoasă, poreclită „Mustanga”;
- aleargă în jur de 50-60 km pe săptămână;