Istanbulul acesta de margine de primăvară, orașul unde minaretele sunt degete subțiri, arcuite, atingând cerul ca niște rugăciuni uitate, un cer de un albastru murdar, stropit cu nori subțiri ca fire de lână ruptă, m-a primit cu o tăcere care nu e tăcere, ci un suspin prelung al Bosforului, apă grea, verzuie, purtându-și corăbiile ca niște amintiri vechi.
Am venit aici, făcând deplasarea alături de alte câteva mii de români de pe tot mapamondul, să văd un meci, Turcia – România, baraj pentru Mondial, dar am găsit un oraș care doarme cu ochii deschiși, nepăsător la soarta balonului. Pisicile Istanbulului, regine și regi ai trotuarelor crăpate, stau întinse leneș pe borduri de piatră rece, aspră, cu burțile lor albe răsfirate ca niște nori căzuți din cer direct pe asfaltul încălzit slab de un soare de martie palid, indecis. Un motan negru, blana lucioasă ca smoala topită în soare, se lăfăie pe margine, înconjurat de petale albe de margarete ce tremură ușor în briza sărată a mării, ca un rege negru așezat pe un tron de spumă efemeră, privind nepăsător la taxiurile galbene care trec hurducăindu-se. Altul, tigru cenușiu cu dungi ca liniile destinului, pozează de pe un piedestal, privind stadionul Beşiktaş ca pe un munte îndepărtat, irelevant în economia după-amiezii sale liniștite. Iar un altul alb‑negru, doarme lângă ghiveci de pământ ars, urechile ciulite doar la vântul care poartă miros de ceai și kebab.
Pisicile nu știu de Turcia – România, nu le pasă de mingea care astă seară va zbura sub lumini orbitoare, iar turcii, oamenii de rând cu viețile lor țesute din rutine zilnice ca un covor oriental vechi, nu știu nici ei: pilotul turc cu care am dialogat pe scurt a ridicat din umeri cu un zâmbet blând: „Turcia – România? Care e miza?”; cuplul din scaunele vecine, râdeau la gluma mea despre „visurile lor spulberate de Mondial” fără sa pară a o înțelege, ochii lor fiind oricum goi în materie de fotbal; taximetristul cu mustața răsucită fin ca un semn de întrebare clătina și el din cap nedumerit în timp ce manevra prin traficul haotic al străzilor înguste, iar poliția, vreo zece indivizi suspicioși langă o dubiță fară însemne și nepurand vreun fel de uniformă – ca un roi de umbre negre desprinse din noapte – m‑au oprit brusc cu gesturi autoritare „Stop! Show ID!”, într-o engleza stricată. „Why am I being stopped” și „Am I under arrest?”, am întrebat de câteva ori. „ID or passport, show now!”, insistau fară să îmi ofere vreo explicație, dar arătându-mi totuși pentru o clipă o insignă pe care scria „Polis”, nemairăspunzând la cum îl cheama sau la rugămintea de a afla numărul de identificare, așa că le‑am întins pașaportul, și le‑am spus în engleză chiar daca știam că nu vor înțelege: „Sunt român, venit să văd cum speranțele voastre de Mondial se risipesc”. A răspunsul doar unul dintre ei, cântând pe jumătate „Made in Romania” cu accent gros, apoi mi‑au făcut semn să dispar. Hotelierul de la recepție, prezentându-i cele abia întâmplate și cerându-i explicații pentru oprirea ilegitimă, și-a cerut scuze spunând: „Asta e Turcia”.
Cu toate astea, nimeni nu fierbe cu adevărat, orașul merge mai departe nepăsător cu geamurile fumurii ale cafenelelor unde bătrânii sorb încet ceai negru din pahare mici translucide ca niște lacrimi condensate, cu mirosul pătrunzător de kebab amestecat subtil cu sarea mării și praful străzilor bătătorite de milioane de pași anonimi, cu vântul care poartă ecourile îndepărtate ale muezinului chemând la rugăciune, dar nicidecum la scandări fotbalistice vibrante, nu încă.
Le Meridien: autobuzul tricolorilor și cei doi apostoli ai unei speranțe șoptite
Le Meridien Etiler se ridică ca un turn de sticlă rece, în care cerul se sparge în mii de cioburi albastre, hotelul ales pentru România – un refugiu de lux în mijlocul furtunii promise. Dar afară e însorit, localnicii interacționează cu noi surprinși fiind de atâtea camere de luat vederi, și deși nu foarte interesați de meciul din ziua de după, cu toți își amintesc numele generației de aur care a adus un suflet de prospețime fotbalului turc când ei erau tineri. Autocarul tricolor ajunge în cele din urmă încet, ca un animal rănit, dar primirea e de data aceasta lipsită de scandări, de încurajări, de steaguri fluturânde. Doar doi suporteri: un american, maseur profesionist și profesor de fotbal „românesc”, chiar fost coleg de facultate cu fiul selecționerului a venit cu avionul peste ocean să strige „Hai România!” din inima Istanbulului. Un alt român stabilit în Italia, venit special pentru a face poze cu delegația noastră, stătea singur, cu telefonul în mână, filmând sosirea ca pe un ritual secret. În tot acest timp, autocarul reușind să își creeze loc prin strâmta intrare, a oprit permițând astfel jucătorilor să coboare tăcuți, capetele plecate ca spice de grâu sub grindină, fețe în pământ, umeri căzuți, pași grei pe covorul roșu al recepției. Drăgușin merge drept totuși, înalt ca un plop singuratic; Rațiu însă în urmă, cu gluga trasă pe ochi și tragând greoi un geamantan. Nu aplauze, nu „România!”. O primire mai degrabă sumbră, cu presă tăcută și doi „străini” – și ei precum niște statui. Atmosferă așadar de înfrângere anticipată, de echipă care bifează prezența, mai degrabă decât de una care luptă pentru un vis.
La vreo 15 minute după sosirea formației, Mihai Stoichiță a revenit să acorde totuși cateva delcarații și a răspunde câtorva întrebări pentru a dezgheța puțin atmosfera mohorâtă propagată prin televizoare până chiar la fanii de acasă: „Avem valoarea tehnică și morală de a domina jocul dacă ne concentrăm… atmosfera ostilă de mâine nu ne sperie, avem experiență suficientă în astfel de arene fierbinți”.
Sala de conferință a presei: fulgere de nervi și nostalgii țesute din amintiri vechi
La câteva ore mai târziu, în sala conferinței de presă, cu pereți albi ca niște foi de hârtie goală așteptând să fie scris un nou rând a sorții unei națiuni, aerul devine brusc greu, încărcat, ca înaintea unei furtuni de vară bruscă, și ultima întrebare pentru Radu Drăgușin cade ca un trăsnet neașteptat: „Radu, dacă ar fi să alegi un jucător din atacul turc care te-ar putea pune în dificultate, care ar fi acela – și în ce măsură golul magic al lui Arda Güler de la 60 de metri este de măsură să creeze discomfort în vestiarul României?”, Drăgușin, încruntat brusc, intervine sec și sfidător: „Nu răspund la asta…de nicio măsură”, ridicându-se brusc, și, fără să privească înapoi, pleacă grăbit, pașii răsunând gol pe podeaua lustruită, iar maestrul Mircea Lucescu, sare ca ars de un fier roșu: „Ce întrebare e asta… gata, haideți să trecem la treabă”. Răspunde apoi la șirul de întrebări evaziv, neoferind prea multe detalii legate de meciul din ziua de după, în nota „Lăsați că vedem mâine”, dar totuși și cu o nostalgie dulce‑amară punctând de multe ori mulțumiri turcilor pentru toate vremurile când a fost antrenor la Beşiktaş, adăugând că stadionul ăsta i‑a intrat în suflet, și plecând la acea vreme când mai avea doi ani de contract rămași, a ales să doneze clauza contractuală pentru parte din reconstrucția lui de la acea vreme, numindu-l chiar unul dintre cele mai frumoase stadioane din lume, un templu al fotbalului unde a trăit momente eterne.
Dar tonul întregii conferințe rămâne defensiv, jurnaliștii turci îl întâmpină pe Lucescu pupându‑i mâna regește ca pe un pater familias întors acasă, iar aerul rămâne greu, saturat de o tensiune nerostită…. o conferință mai degrabă fictivă, ca un dans al evaziunilor și al memoriilor selective, unde întrebările se lovesc de ziduri invizibile țesute din mândrie rănită și speranțe fragile.
Antrenamentul: pași de plumb pe gazonul verde
La ședința de antrenament, desfășurată pe gazonul verde intens, udat cu rouă artificială ce strălucește nu datorită luminii crepusculare, băieții noștri aleargă parcă mecanic, ritmic dar lipsit de suflet, fiecare pas parând așadar un efort inutil în vidul unei motivații pierdute undeva pe drumul lung spre acest colț de lume, fără scântei în aer ce să anunțe furtuna de mâine, doar umbre încălzindu‑se sub lumina artificială a reflectoarelor incipiente.
Să fie oare chiar o atmosferă de înfrângere anticipată ce plutește greu ca un nor negru deasupra lotului, sau poate o mască genială, calculată cu precizie de maestru, precum cea din Euro 2024 împotriva Ucrainei când am mușcat întreaga Europă cu inimă de leu trezit din somn? Ne dorim să îl credem pe Drăgușin că „au venit aici nu doar ca să bifeze prezența” într‑un ritual gol, vid de substanță, blestemul ultimelor șase absențe consecutive de la Cupa Mondială. Da, Turcia vine cu un lot evaluat la 500 de milioane de euro, un arsenal de talente explozive precum Arda Güler, vrăjitor de 21 ani cu picioare magice, Kenan Yıldız ca un fulger imprevizibil, Hakan Calhanoglu dirijor subtil al jocului cu viziune de șahist, „generația de aur” a lui Vincenzo Montella ce fierbe nerăbdătoare să erupă, în timp ce noi stăm la adăpostul celei de a 5-a parte a sumei lor, dar cu un suflet colectiv ce compensează și poate muta munți dacă se aprinde – Mihai Stoichiță declarând recent că printr-un bloc jos, compact ca un zid de cetate medievală, contraatac rapid pe flancuri, putem să profităm de orice slăbire a coeziunii lor. Totodată mulți comentatori români estimează șanse minuscule, între 1 și 15 la sută, maxim un 0–0 urmat de prelungiri și penalty unde soarta decide cu monedă aruncată, gazetele sportive italiene prezic sec „Turcia 3–1, spectacol Güler”, iar media internatională titrează categoric „Turcii avansează lejer spre finală”. De un lucru putem fi aproape siguri – dacă e să plecăm victorioși din arena Vulturilor Negri, nu ne așteaptă un 3–2 spectaculos, ci eventual o supraviețuire eroică, bloc compact ce absoarbe valurile turcești, poate un gol târziu izolat precum cu Austria… sau într-adevăr o noapte lungă de prelungiri, cerând ajutor divin la loviturile de departajare.
Tüpraș Stadyumu: panze gigantice, strigăt de luptă otoman și protocol de război
Tüpraș Stadyumu, cunoscut și ca Besiktas Park, se înalță mândru în peisajul urban al Istanbulului ca un colosseum modern țesut din oțel lustruit și sticlă reflectorizantă ce capturează și multiplică razele soarelui, ales nu pentru capacitatea sa impresionantă de 42.684 de suflete ci pentru acustica sa infernală, letală, 127 decibeli ce răsună mai ceva ca vuietul asurzitor al unui Boeing la decolare – acestea din urmă fiind certificate pentru un zgomot de sub 100dB, pentru comparație. Managerul arenei detaliază spectacolul pregătit cu minuțiozitate obsesivă: tribuna estică va ridica o panză uriașă, țesută din mii de steaguri turcești în roșu‑alb vibrant, cu o semilună gigantică plutind deasupra ca un vultur imperial osmanlî gata de pradă, vestul va răspunde cu un scarf display monumental, mii de fulare albe‑roșii unduind sincronizat, iar înainte de primul fluier o bandă turcă tradițională va defila pe pista exterioară cu un cântec ancestral, ritmat cu tobe grele ce bat ca inimi de războinici, un strigăt de luptă de pe vremurile imperiului ce e menit a ridica moralul fanilor pentru „bătălia feroce ce urmează” după cum promit ei înșiși. Pregătiri meticuloase sunt stabilite chiar și pentru prelungiri posibile cu zone TV special desemnate, acces strict reglementat pentru flash interview-uri sau chiar reportaje de la nivelul gazonului unde camerele nu vor mai avea voie a surprinde emoția de la firul ierbii. Doar 2.000 de bilete alocate românilor, un mizilic 5% din arenă înghesuiți într-o peluza unde vuietul ultras Çarşı va deveni tsunami sonor imposibil de ignorat.
Eu însumi, stând lângă literele argintii uriașe „Beşiktaş JK” ca niște săbii scoase din teacă, cu vulturul emblematic plutind deasupra ca un paznic veșnic al gloriei locale, am resimțit contrastul brutal dintre orașul somnoros și arena aceasta care și goală fierbe deja în așteptare, un vulcan gata să erupă lava roșie‑albă a pasiunii colective.
Din blestemul absențelor spre minunea Bosforului?
România, națiune cu suflet mare dar buget strâns, nu va învinge cu un torent de goluri spectaculoase, cu artificii fotbalistice care să umple ecranele televizoarelor cu imagini de extaz colectiv, șansa ei reală, firavă constând în supraviețuire pură, în blocul defensiv compact ca zidurile unei cetăți, în eventualul contraatac fulgerător lansat pe flancuri, în prima pasă directă, riscantă, letală după o recuperare disperată în propriul teren, evitând presiunea sufocantă a turcilor ca un dans pe sârmă subțire întinsă deasupra prăpastiei, un 0–0 la capătul celor 90 de minute urmat de prelungiri cu și mai mult suspans, sau un oarecare gol târziu, solitar răscolind noaptea neagră a înfrângerii aparente, dacă masca de înfrângere anticipată cade brusc mâine precum la Euro împotriva Ucrainei. Doar altfel blestemul ultimelor șase absențe consecutive de la Cupa Mondială s-ar putea rupe, ei regasindu-și forma incandescentă de acum un an și jumătate, care să le aprindă scânteia în ochii stinși acum de oboseală sau resemnare. SUA, Australia și Paraguay își așteaptă rivala la masa marilor națiuni, în timp ce felinele Istanbulului continuă să doarmă nepăsătoare – deseară, cine se va trezi primul din somnul acesta apăsător, cine va răscula cerul cu urlet de leu?
Giliano Bazili, Corespondenta din Istanbul de la Tüpraş Stadyumu (Beşiktaş Park)