Unde sîntem?

Steaua a plătit adevărata taxă a intrării în Europa. E relativ uşor de ajuns, însă, de multe ori, aproape imposibil de rămas acolo unde puterea se împarte în bucăţi mici şi inegale

Pe retina tuturor a rămas autogolul lui Bănel Nicoliţă de la Madrid. Atunci, Steaua a lăsat senzaţia că poate, că se poate, dar că, în final, întotdeauna castelul de nisip se năruie. Sevilla părea terenul fertil pentru Gigi Becali, obişnuit să simtă pămîntul sub tălpi înainte de a-l vinde. în 1986, a fost nemaipomenit. A fost şi dubla cu ceilalţi sevillieni, cînd Bănel l-a determinat pe patron să-l cîntărească în aur. Au fost vremuri! Alte vremuri.

Marşul lui Olăroiu
Steaua a mărşăluit. A lăsat senzaţia că poate. Participarea în Liga Campionilor dă o aură de invincibilitate, mai ales după un rezultat de egalitate la Lyon, preţios ca punctaj şi socoteală strict statistică, dar mincinos din punct de vedere al demonstraţiei de forţă. A pornit la Kiev fără scrupule şi chiar dacă s-a trezit pălmuită de două forţe ale Europei, n-a lăsat senzaţia neputinţei.

Păcatele trecutului
Fără a minimaliza meritele Stelei şi faptul că a readus cu adevărat publicul în tribune, greşeala a fost făcută mai demult. Probabil că de la golul letal al lui Macaronne, care a exilat Steaua de la o finală a Cupei UEFA pe care chiar o merita. Elevii lui Olăroiu au plătit tribut unei suficienţe implementată de patron mai ales prin vocea preşedintelui Mihai Stoica. Ideea de invincibilitate a ţinut, dar doar pînă la un punct. “Trecem de Sevilla şi ajungem în finala UEFA” sau “Orice echipă trebuie să se teamă de numele Stelei” au fost ghiulele atîrnate de picioarele fotbaliştilor lui Olăroiu.

Continurarea in numarul 54 al Sport Magazin powered by kicker