SPECIAL / Nimeni nu se poate opune destinului

Printr-o nefastă coincidenţă, ziua de 21 ianuarie vrea să devină o tristă aniversare a sportului românesc. Acum o săptămînă, pleca dintre noi, victimă a unui accident de maşină, bronzul olimpic atenian numit Maria Cioncan. La 30 de ani, Maria îşi încheia socotelile cu o viaţă chinuită, de care credea că scăpase o dată cu descoperirea gloriei.
Cu doi ani în urmă, în aceeaşi zi şi în acelaşi mod, o altă personalitate de top a sportului nostru spunea şi ea un tragic şi prematur adio vieţii. Antonio (Toni) Alexe avea doar 35 de ani şi era considerat cel mai bun produs al baschetului românesc din 1990 încoace.

Drum spre glorie

Născut în Constanţa la 21 decembrie 1969, Toni a început baschetul în oraşul natal, dar s-a afirmat cu adevărat la extremitatea opusă a României, în Oradea.
Bine dotat fizic – 1,92 m înălţime, detentă, motricitate şi îndemînare peste medie – Alexe s-a impus încă din perioada junioratului, fiind căpitanul reprezentativei României care a reuşit două rezultate deosebite pentru baschetul nostru juvenil: locul IV la CE desfăşurate în Olanda în 1990 şi locul V la Campionatele mondiale care au avut loc în Canada, anul următor. într-un moment de aducere aminte precum acesta nu este cazul să elucidăm enigma diferenţei dintre vîrsta reală a lui Toni şi cea limită a junioratului. Cititorilor nedumeriţi le vom clarifica lucrurile într-un viitor material dedicat acestui subiect, cu rădăcini în „epoca de aur”.
Talentul real şi determinarea cu care a înţeles să-şi construiască o carieră în baschet i-au adus lui Alexe satisfacţia de a fi lider al generaţiei sale, recunoscut ca atare de către toţi coechipierii săi. Sînt extrem de semnificative, în acest sens, cuvintele lui Gheorghe Mureşan, unicul român cu o carieră demnă de semnalat în NBA: „Atunci cînd nu mai ştiam ce să facem cu mingea, i-o pasam lui Toni!”. Nimic mai măgulitor pentru cel care a fost căpitanul reprezentativei ţării timp de zece ani, perioadă în care a adunat 250 de selecţii, performanţă unică printre baschetbalişti români.

Longevitate la nivel înalt

Cariera sportivă a lui Toni Alexe se întinde pe durata unui sfert de secol! începută la 11 ani, cînd a făcut primii paşi în baschet la Constanţa, sub îndrumarea antrenorului Mărţişor Hondrilă, ea a continuat la seniori, din 1988, cînd a devenit divizionar A, sub culorile echipei orădene Dinamo. A jucat la Oradea – oraşul în care s-a stabilit şi şi-a întemeiat o familie, după ce a cunoscut-o pe Lia, viitoarea sa soţie – pînă în 1993. în acel an s-a transferat la Szolnoki Olaj, club din prima ligă maghiară, jucînd pentru acesta trei sezoane. A evoluat încă un an la Sopron, după care, în anul 2000, a revenit în ţară, la West Petrom Arad, devenind campion al României cu această echipă. După două sezoane petrecute pe malul Mureşului s-a reîntors în Ungaria, la Falco KC Szombatelly, unde a jucat în ediţia de campionat 2002-2003.
Ultimul său transfer l-a dus la CSU ASESOFT Ploieşti, echipă cu care a reuşit cele mai bune performanţe din carieră, cîştigînd titlul naţional şi Cupa României în 2004. A dorit să se retragă în plină glorie, dar, la insistenţele preşedintelui clubului, Alexandru Iacobescu, a acceptat să mai evolueze un sezon sub culorile echipei ploieştene. Hotărîrea i-a adus marea satisfacţie de a se califica împreună cu ASESOFT în finala FIBA Europe Cup, premieră absolută pentru o echipă românească de club. Dar…

Spre eternitate, via Sinaia

… ca în secvenţele de coşmar ale unui triller neverosimil, destinul îşi face din nou de cap. în seara zilei de 20 ianuarie a anului 2005, o sală în delir aplaudă în picioare victoria istorică a echipei favorite în faţa bulgarilor de la Spartak Euroins. Pe buzele tuturor se află numele căpitanului Toni Alexe, care, la centrul terenului, driblează în ritmul scandărilor sălii: „…4, 3, 2, 1, sîntem în Final Four!”
Performanţa provoacă o uriaşă bucurie generală, iar echipa o sărbătoreşte pînă în zori. împreună cu coechipierii săi, „căpitanul” se bucură cu gîndul la Paula, fetiţa lui de nouă ani, care îi calcă pe urme, jucînd baschet.
Deşi este obosit după efortul depus în timpul meciului şi o noapte nedormită, Toni se hotărăşte brusc să plece spre casă, pentru a o lua pe Paula de la şcoală, în jurul prînzului. Are în faţă un drum de peste 500 de kilometri, dar nimeni şi nimic nu-i poate schimba hotărîrea. La ora 5.00, Peugeot-ul 307 demarează spre Oradea. După doar o oră, pe „centura” care ocoleşte Sinaia, autoturismul derapează în condiţii ştiute doar de destin, loveşte un parapet şi tamponează frontal un autocamion care venea din sens opus. Limbile ceasului biologic al lui Toni se opresc brusc, arătînd 35 de ani şi o lună. Antonio Alexe se alătură astfel lui Radivoj Korač şi Drazen Petrovič, celebrii baschetbalişti sîrbi decedaţi în condiţii similare, în plină tinereţe şi glorie.

O viaţă la coş!

Motto-ul lui „Apocalypto”, controversatul film al lui Mel Gibson, ne atenţionează că „Nimeni nu poate păcăli destinul”. După cum au decurs lucrurile în noaptea şi zorii zilei de 21 ianuarie a anului 2005, Toni Alexe a încercat să-şi păcălească soarta, forţîndu-i mîna. Dar aceasta nu a acceptat gîndul că ar putea fi înşelată, iar cei păcăliţi au rămas Lia şi Paula, părinţii, prietenii şi cunoscuţii, nenumăraţii iubitori de baschet, cei văduviţi de bucuriile pe care le-ar mai fi putut oferi omul şi jucătorul de baschet Toni Alexe.
Rămîn în urmă pierderea ireparabilă, durerea, tristeţea, partidele memorabile, performanţele, titlurile de  „Cetăţean de onoare al municipiului Oradea” şi cel de „Maestru emerit al sportului”, acordate post mortem. Toate, înmănunchiate într-un nume şi un gînd: „Nimeni nu poate păcăli destinul”.