SPECIAL: Gigi Multescu / Daca Sportul juca in Italia, era campioana!

Descoperit ca junior de Tibi Bone si refuzat la seniorii Stelei de către Constantin, împlinit ca jucător cu Dinamo, Mulţescu nu s-ar mai face antrenor dacă ar putea să ia fotbalul de la capăt

Săptămîna trecută, actualul antrenor al Sportului Studenţesc mărturisea cu năduf că drumul său în fotbal i-a fost deturnat exact de cel care, in copilărie, îi fusese idol! Nu a ajuns să cîştige Cupa Campionilor Europeni cu Steaua, dar a jucat cu Dinamo în semifinalele aceleiaşi competiţii. Totuşi, nu regretă nimic din cariera de fotbalist. Cu aceea de antrenor lucrurile stau diferit.

Modelul Lucescu

Reporter: Vreţi sau nu, subiectul acestui interviu va fi antrenorul Mulţescu, lăsînd prezentarea jucătorului cu acelaşi nume pe seama statisticianului.
Gheorghe Mulţescu: Nu mă pot opune, chiar dacă jucătorul se poate lăuda cu realizări mai mari decît ale antrenorului.

Reporter: Cum s-a transformat primul in cel de al doilea?
Mulţescu: în sezonul 1984-85 am fost jucător şi secund al lui Dinu, la Dinamo. Se purta moda antrenorului-jucător, lansată de Mircea Lucescu. Cu acest statut am plecat la Jiul, în toamna lui 1985. Am stat la Petroşani pînă în 1987, apoi am făcut acelaşi lucru la Arad, cu UTA. Acolo mi-am şi încheiat cariera de jucător, în 1989. Anul următor am revenit în Bucureşti, la Rapid, pe care am promovat-o în A, la sfîrşitul sezonului 1989-90.

Reporter: Ce au adus evenimentele din Decembrie 89 în viaţa dvs?
Mulţescu: Nimic spectaculos. Am demisionat rapid din Ministerul de Interne, pentru a-mi căpăta independenţa.

Reporter: Legat de acest moment, vreau să vă cunosc părerea despre situaţia creată prin păstrarea unor antrenori sau arbitri pe statele de plată ale Armatei sau Internelor. Mai puteau (pot?!) fi aceştia obiectivi în întîlnirile lor cu „patronii” din umbră?
Mulţescu: Sincer, nu ştiu dacă acest dublu statut mai există astăzi, dar sunt obligat să cred că sîngele apă nu se face! în ceea ce mă priveşte însă, sper că victoria „studenţilor” în Groapă, primăvara trecută, elimină astfel de speculaţii.

Reporter: Mai e cale lungă de bătut pînă la acel moment. Cum a fost reîntîlnirea cu… Dinamo, în vara lui 1990, într-un moment delicat pentru fotbalul românesc, după exportul masiv de jucători.
Mulţescu: A fost într-adevăr greu. Nu erau jucători de valoare, nu erau fonduri, deşi se vînduseră mulţi jucători. Nu reiau povestea bugetului gestionat de Vasile Ianul, cu consecinţele cunoscute.
Cert este că în returul sezonului 1990-91 a trebuit să accept temporar un statut de struţo-cămilă, eu şi Cheran fiind „principali”, dar el mai egal decît mine! Nu am acceptat şi am plecat la Dacia-Unirea Brăila. De acolo m-am aventurat, pentru prima oară, în Turcia.

Continuarea in Kicker Sportmagazin 51, de luni 5 februarie 2007