INTERVIU EXCLUSIV MARIA DELICOIU/ Parfum de fotbalista

Pe întreg globul pământesc, 26 de milioane de femei joacă fotbal. Dintre ele, 4.1 milioane în mod organizat, în cluburi. În România există doar trei sute de jucătoare legitimate. SportMagazin vă propune o „excursie” în lumea fotbalului feminin din ţara noastră. Ghid vă va fi doamna Maria Delicoiu, antrenorul naţionalei de senioare. Citiţi în următoarele rânduri cum şi-a început dânsa cariera, ce a determinat-o să treacă la antrenorat şi care este pulsul fotbalului feminin din România la ora actuală. Vă mai dezvăluim doar că Maria Delicoiu este singura doamnă care a absolvit cursurile Şcolii Federale de Antrenori. În rest, vă lăsăm pe dumneavoastră, cititorii SportMagazin, să aflaţi mai multe, după ce veţi lectura interviul realizat chiar la Casa Fotbalului

SportMagazin: Doamnă Maria Delicoiu, cum v-aţi început cariera de fotbalistă?
Maria Delicoiu: Până în 1990 am jucat la Unirea Tricolor Bucureşti, apoi, după ce această echipă s-a desfiinţat, am mai jucat la Ploieşti. După 1990 s-a reînfiinţat Unirea Tricolor, dar nu m-am mai dus acolo, ci la Felix Bucureşti. În jurul anului 1990, încă mai existau 12 echipe în Divizia A şi 42 în Divizia B, însă, când s-au desfiinţat întreprinderile, s-au desfiinţat şi echipele, iar campionatul s-a dus de râpă. Fotbalul feminin din România începuse să fie practicat din 1971, dar nu era oficializat. Existau foarte multe echipe atunci, optsprezece doar în Bucureşti, deoarece erau întreprinderile care le ţineau. Se organiza un campionat numai pentru Capitală, care, deşi nu era oficial, se juca. Veneau şi arbitrii care erau trimişi, se putea juca.

SportM: Cum era privit acel campionat?
MD: Să ştiţi că foarte bine, de către toată lumea, mai ales că erau multe întreprinderi pentru femei, precum Confecţia Bucureşti, Tricodava, Tricotajul… Erau directori de întreprindere cărora le plăcea foarte mult fotbalul feminin. Pe lângă jucătoare, de la acele întreprinderi veneau şi enorm de mulţi spectatori la meciuri. Ţin minte că am jucat două partide, cu fosta Iugoslavie şi cu Ungaria, cu două loturi ale echipei naţionale, A şi B, pe un Stadion Republica de fiecare dată plin aproape ochi.

SportM: La ce vârstă v-aţi apucat de fotbal?
MD: Eu am făcut mai întâi atletism şi volei. După aceea, la cincisprezece ani şi jumătate m-am apucat şi de fotbal. Aveam o zi la atletism în care jucam fotbal cu băieţii, pe Stadionul Constructorului, undeva într-un loc pe care astăzi se află Parcul Tineretului. Într-una din acele zile a venit acolo un antrenor de la Unirea Tricolor, care mi-a propus să joc fotbal. Mi-a plăcut ideea, aşa că am renunţat la sportul individual, atletismul, şi m-am dus la fotbal.

SportM: Ce post aţi ocupat în teren?
MD: Eu am jucat libero de la început. Prima dată, normal, m-am dus ca fiecare, jucam oriunde. M-au întrebat „Ce joci?”, am răspuns „Păi eu ştiu, nu ştiu?!”. Până la urmă am trecut libero şi am rămas pe această poziţie.

SportM: Era în anii 70-80 o concurenţă mai mare la echipă decât în prezent?
MD: Da, deoarece erau mai multefete. Acum mai vin la fotbal doar foarte puţine, având probabil alte preocupări. Atunci, pe lângă întreprinderile de care v-am povestit, se făcea şi la şcoală mai mult sport. În ziua de astăzi, fetele caută să fugă de orele de educaţie fizică. Ar trebui ca în şcoli să se respecte programul orelor de educaţie fizică şi sport. Nu spun să se facă mai multe, dar măcar să se respecte cele câte sunt. Mai trebuie şi ca fetele să aibă voinţă, dar n-am mai văzut aşa ceva la ele. Mă uit şi când vin la Federaţie şi trec pe lângă Colegiul Tehnic Dimitrie Leonida, de aici de pe Bulevardul Basarabia: fetele stau afară în timpul orelor de sport, fumează, n-au nici o treabă. Dacă mai vin şi cu scutiri de la medic, atunci chiar că nu se mai face nimic. Preferă să stea, să vorbească, să bârfească, dar nu să se mişte. Înainte de abia aşteptai ora de sport, dar acum? Adevărul este că pe vremea mea nici nu existau telefoane mobile, mp3-uri, calculatoare, şi atunci îţi umpleai timpul liber cu sport, distrândute. Nici televizoare nu prea erau. Ţin minte că mă duceam la hotel cu echipele la care jucam, şi nici măcar acolo nu existau televizoare în cameră. Cel mult, era unul singur pe care ţi-l puneau în sala de mese şi atât! Vroiai să stai, bine, nu vroiai, nu stăteai. Atunci mai aveai timp de citit o carte, acum tinerele nu îl mai găsesc. Astăzi au telefoane. Primesc o sută de minute gratuite şi stau şi vorbesc într-una, de te întrebi ce or discuta atât, că doar oameni de afaceri nu sunt!? Pe mine, la atletism şi la volei, m-au recrutat din şcoală.

SportM: În acea vreme, fetele erau selectate din şcoală şi aduse la fotbal sau veneau de bunăvoie la echipă?
MD: De bunăvoie, mai ales că pentru multe dintre ele fotbalul era o modalitate de a scăpa de la serviciu. Jucând fotbal, ne duceam mai puţin la muncă, doar patrucinci ore, după care plecam la antrenament.

SportM: Ce performanţe aţi avut ca jucătoare?
MD: Din 1990 am fost selectată în echipa naţională, fiind şi căpitanul acesteia până în 1996, când am intrat la Şcoala Federală de Antrenori. După absolvirea cursurilor acestei şcoli, am devenit antrenor. Fotbal nu am mai jucat, deoarece vârsta nu îmi mai permitea.

SportM: Ce v-a determinat să treceţi la antrenorat?
MD: În primul rând, vârsta, deoarece deja aveam patruzeci de ani şi nu mai puteam să joc. Le-am lăsat pe cele mai tinere să o facă. Am fost prima femeie care a absolvit cursurile Şcolii de Antrenori a FRF, şi rămân încă singura. Mai sunt şi alte fete care urmează cursuri de antrenorat, dar la facultate, laAcademia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport (ANEFS), unde îşi aleg fotbalul ca disciplină. În al doilea rând, eu am ales să rămân în fotbal deoarece mi-a plăcut acest sport.

SportM: Credeţi că este mai greu de lucrat cu fetele decât cu băieţii?
MD: Nu pot să spun, deoarece nu am antrenat niciodată la băieţi. Nimeni de la noi din ţară nu permite unei femei să antreneze băieţii la un nivel mai ridicat decât cel de copii. Mie mi-ar fi plăcut să pregătesc şi o echipă de băieţi, dar la juniori. În orice caz, cu fetele nu este întotdeauna uşor de lucrat. Probleme se adună. Câte fete, atâtea caractere. Probleme sunt, însă, şi la băieţi şi la noi.

SportM: Credeţi că o antrenoare ar face faţă la o echipă de seniori de băieţi?
MD: Dacă impune disciplină, să ştiţi că da. De fapt, şi la fete, şi la băieţi, dacă nu există disciplină, nu faci performanţă. Poate că în viitor o doamnă ar putea să antreneze o echipă de seniori, în România, dar numai în cazul în care femeile vor evolua din punct de vedere al antrenoratului.

SportM: Ca antrenoare, preferaţi să aveţi un staff format numai din femei, sau unul mixt, femei-bărbaţi?
MD: Nu am preferinţe. În momentul de faţă, de exemplu, eu am staff mixt, doar doctorul şi maseurul mai fiind femei. Secunzii sunt bărbaţi: Mirel Albon şi Florin Ungureanu, cel din urmă antrenor cu portarii. Mirel Albon şi cu mine suntem implicaţi atât la naţionala feminină de senioare, cât şi la cele de tineret, fiindcă aveam foarte puţine jucătoare şi trebuie să le conducem cu mare atenţie.

SportM: De ce sunt atât de puţine jucătoare?
MD: Deoarece, îndeosebi la tineret, nu sunt foarte multe meciuri. La junioare sub-19 avem un turneu acum, în septembrie, iar la sub-17, unul în octombrie. Nu se joacă tur-retur, ci stil turneu, şi atunci nu prea ai ce să pregăteşti.

SportM: Am vrea să ne descrieţi cum este organizat jocul la mijlocul terenului în fotbalul feminin. Băieţii sunt mai puternici, ei putând să trimită pase în adâncime de 70-80 de metri. Fetele pot trimite doar pase de 40-50 de metri, din acest motiv ele acoperind mai lent mijlocul terenului decât băieţii. Cum construiţi jocul pentru a rezolva această problemă?
MD: În primul rând trebuie menţionat că aşezarea pe teren este făcută şi în funcţie de echipa pe care o întâlnim. În funţie de adversar, noi alegem şi sistemul în care să poziţionăm fetele. Apoi, vreau să vă spun că am fost invitată la meciurile din grupele de calificare ale Womens Champions League (Liga Campionilor la fotbal feminin, n. red.) din Suedia, unde a evoluat şi campioana României, Clujana Cluj. Clujencele au ieşit pe locul doi în grupă, luând bătaie doar de la echipa suedeză Linkoping (în celelate două meciuri au învins cu 1-0 echipa nordirlandeză Glentoran Belfast United şi cu 11-0 echipa Roma Calfa, din Republica Moldova, n. red.). La Linkoping am văzut jucătoare care făceau deschideri de pe stânga pe dreapta foarte puternice, de peste 60 de metri. La noi, astfel de gesturi sunt mai rare, deoarece media de înălţime este mai scăzută, şi atunci nu mai poţi să faci faţă. Avem şi noi jucătoare foarte bune, tehnice, dar întâlnind adversare mai masive, cum sunt jucătoarele nordice, nu mai faci faţă în lupta corp la corp.

SportM: Ne puteţi descrie evoluţia Clujanei Cluj la turneul de calificare din Womens Champions League?
MD: Au jucat bine şi au avut o pregătire bună. De la echipa Clujului au plecat cinci fete, în Cipru, unde au câştigat campionatul şi cupa cu Proteas Apollon Limassol. Au jucat şi ele în Champions League şi au ieşit pe locul doi în grupa preliminară. Dacă şi aceste cinci fete plecate ar fi fost la Cluj, altfel ar fi fost jocul. Apoi, de notat ar mai fi media de vârstă foarte mică a jucătoarelor de la Clujana. Erau fete între 16 şi 21 de ani, iar suedezele erau mult mai mature, de aproape 30 de ani. Cele mai multe junioare de la Clujana sunt şi la echipele naţionale de tineret sub-18 şi sub-19, conduse de domnul Albon. Dânsul chiar trebuie lăudat, fiindcă a implementat la Cluj o filosofie care să le facă pe fete să îşi dorească performanţa. În afara celor cinci sportive plecate în Cipru, şi alte jucătoare de la Clujana îşi doresc un transfer în afară, şi de aceea muncesc din greu.

SportM: Dumneavoastră aţi avut vreo ofertă de a antrena în străinătate?
MD: De antrenat nu, dar am jucat în Turcia. Şi la ei a existat un entuziasm de început, dar nu a durat foarte mult. Se înfiinţaseră echipe, s-a vrut performanţă, dar apoi s-au destrămat. Chiar şi Fenerbahce îşi făcuse echipă de fete. O perioadă a mers bine, dar apoi gata.