INTERVIU Andreea Raducan / Vrea sa i se faca dreptate

Au trecut aproape sapte ani de la unul dintre cele mai emotionante momente ale sportului românesc. Un vis naruit de o banala pastila de Nurofen. La cîteva ore dupa ce devenea regina gimnasticii mondiale, Andreea Raducan trebuia sa treaca unul din cele mai dificile examene ale vietii sale: anuntul ca a fost descalificata din cauza unui control antidoping pozitiv. Anii au trecut, dar nu a putut trece o asemenea nedreptate…

Reporter: De ce ai luat acum decizia sa îti revendici medalia de aur obtinuta la Sidney si nu mai devreme?
Andreea Raducan: Am sperat ca institutiile de sport din România sa aiba primele aceasta initiativa. Au trecut anii si nimeni n-a mai spus nimic. Subiect tabuu. într-o seara, niste prieteni m-au întrebat de ce nu i-au eu initiativa. Acum nu mai sînt atît de implicata emotional si vreau sa primesc un raspuns oficial. Mi-a ramas în minte declaratia actualului presedinte CIO, Jacques Rogge, care la aniversarea celor 90 de ani ai COR a declarat ca sînt doua cazuri dramatice în olimpismul mondial: Munchen 1972 si ce am patit eu.

Reporter: Crezi ca exista sanse reale ca demersul tau sa aiba efect?
Raducan: Da, am stat de vorba cu avocati. Decizia din 2004 de a scoate pseudoefedrina de pe lista substantelor interzise s-a luat în urma descoperirilor stiintifice ca nu face parte din categoria sustinatoarelor de efort. De altfel, în 1988, atletul Linford Chrsitie avea în corp aceeasi substanta, provenind dintr-un medicament pe care medicii au constatat ca-l utilizase din motive de sanatate. Eu am luat Nurofen, Christie a luat atunci argintul…

Reporter: Cînd vei afla decizia? Care sînt etapele juridice ale acestei cereri?
Raducan: înca n-am luat nici un contact cu CIO. Am cercetat si m-am documentat asupra comisiilor, a relatiilor dintre institutii. Atunci aveam doar 17 ani si nu întelegeam nimic. Acum încerc sa aflu cui trebuie sa ma adresez, la ce institutii trebuie sa apelez. Daca este vorba despre un demers juridic, n-am sa-l pot face singura. Astept sa am o discutie cu Comisia antidoping din România. Am nevoie de ajutor specializat, dorinta mea nu se va putea concretiza fara implicarea unor personalitati cu mai multa experienta în managementul sportiv.

„Am nevoie de ajutor specializat, dorinta mea nu se va putea concretiza fara implicarea unor personalitati cu mai multa experienta în managementul sportiv”

Reporter: în cazul unei decizii negative, vei putea trece din punct de vedere psihic peste aceasta nedreptate?
Raducan: Aveam doar 17 ani si muncisem cu multa ardoare pentru acea medalie. Nu mi-a fost usor, dar am avut lînga mine oameni minunati, familia, antrenorii, colegele si pe domnul Tiriac, care m-a sustinut în tot acest timp. Am primit încurajarile celor din tara si am reusit sa merg mai departe. Acum, daca CIO va accepta sa revina asupra concluziilor din 2000, va însemna pentru mine un motiv de liniste, mi s-ar lua o piatra de pe inima.

Reporter: Consideri ca esti o persoana ghinionista sau din contra, crezi ca viata te-a rasfatat?
Raducan: Nu e vorba despre ghinion, stiu ce vreau în viata. Am simtit atunci, la Sidney, ca am fost nedreptatita, dar nu m-am gîndit neaparat ca am avut ghinion.

Reporter: Ti-a fost vreodata dor de perioada petrecuta în cantonamente?
Raducan: Am momente cînd ma gîndesc cu mare drag la perioada de atunci, de fapt mi-e foarte dor de concursuri, de competitie! Au fost clipe minunate si nu regret absolut nimic!

Reporter: Au trecut aproape cinci ani de cînd te-ai retras. Ti-ai stabilit niste prioritati în viata?
Raducan: Pe primul plan este clar familia, am neglijat prea mult acest aspect cînd eram sportiva.

Continuarea in Kicker Sportmagazin de luni, 19 februarie 2007