Tăcerea e de aur

0
169

Trec zilnic pe lîngă noi. Am ajuns în situaţia în care nici măcar nu îi băgăm în seamă. Noi sîntem normali, ei nu. Oare? Ce înseamnă să fii normal? Să poţi bîrfi, înjura pe stradă în gura mare sau a-ţi săpa colegul de serviciu vorbind pe la colţuri? Dacă asta înseamnă să fii normal, atunci ei sînt cei fericiţi. Şi asta pentru că nu vorbesc şi nici nu aud, sau dacă unii dintre ei reuşesc, o fac cu mare dificultate. Dintr-un motiv simplu, sînt surdo-muţi. Marginalizate de o societate care la 1 ianuarie a sărbătorit cu tam-tam intrarea în Europa, persoanele cu dizabilităţi de vorbire şi de auz îşi duc în continuare crucea. îşi cer drepturile elementare, dar le este din ce în ce mai greu să se facă auziţi într-o ţară aflată pe primul loc în lume în ceea ce priveşte numărul de guralivi pe metrul pătrat.

Cu sprijinul Casei Regale

Persoanele cu deficienţă de auz se împart în două categorii: hipoacuzicii, care au resturi de auz, şi surdo-muţii, care au dobîndit acest defect fie din naştere, fie din diverse motive, pe parcursul vieţii. Au existat dintotdeauna. în România s-au organizat destul de tîrziu, în 1919, atunci cînd, cu ajutorul Casei Regale, a fost înfiinţată Societatea Surdo-Muţilor. “în acest moment, în România, există, cu legitimaţie de membru, 30.000 de oameni cu deficienţe de vorbire şi de auz. După statisticile noastre, însă, la nivel de ţară sînt 500.000 de asemenea persoane”, explică Iosif Comşa, vice pe ţară şi preşedinte al filialei surzilor din Bucureşti. îţi citeşte pe buze întrebările, după care dă răspunsurile. Face eforturi extraordinare să se facă înţeles, dar reuşeşte cu mult mai multă convingere decît mulţi dintre “normalii” societăţii româneşti. “Avem 14 filiale în ţară”, continuă Comşa. “Sînt puţine, dar ce putem face? în judeţe precum Giurgiu, Ialomiţa sau Călăraşi, oamenii nu au la dispoziţie nici măcar o cameră pentru a-şi organiza activitatea. Dacă au probleme, se întîlnesc la cineva acasă sau pur şi simplu pe stradă.”

Fără federaţie

De ani buni, Comşa se bate cu morile de vînt, încercînd să creeze o federaţie. îl ajută, voluntar, Florin Niţu, cel mai guraliv dintre surdo-muţi! “Sînt un haiduc”, se autocaracterizează acesta din urmă. Aleargă după bani pentru a-i putea înscrie pe sportivii surdo-muţi la diverse competiţii interne şi internaţionale. Unii spun despre el că ar fi mai degrabă nebun decît hipoacuzic. “Am crezut că, după aderarea la UE, se va schimba ceva”, spune Niţu. S-a înşelat, însă. în continuare, surdo-muţii din România sînt băgaţi în aceeaşi oală cu persoanele cu handicap (nevăzători, cu probleme mentale sau locomotorii). în nici o altă ţară nu există o situaţie similară. Persoanele cu handicap reprezintă o categorie aparte, care beneficiază de Jocurile Paralimpice, de exemplu, şi la care surdo-muţii nu sînt acceptaţi. Ei au alte competiţii, organizate de CISS (Comitetul Internaţional al Sporturilor pentru Surzi) şi de EDSO (Comitetul European), organisme la care surzii din România sînt afiliaţi. Cotizaţia anuală este de 100 de euro la EDSO şi 300 de dolari la CISS. Nu plăteşti, nu ai voie să participi. De aceea vor o federaţie proprie. Pentru aceasta este nevoie, însă, de existenţa a zece cluburi. în acest moment sînt doar nouă! Şapte dintre ele poartă denumirea simplă de “Tăcerea”. înfiinţarea unei grupări sportive costă zece milioane de lei vechi. “Nu sînt bani mulţi, dar nu îi avem”, se lamentează Iosif Comşa.

Continurarea in numarul 54 al Sport Magazin powered by kicker

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here