SPECIAL: FAIR-PLAY/ Ripensia Timisoara, clubul cavalerilor

0
67

Se spune că indiferent de talentul fotbalistului, caracterul îl face să fie un sportiv adevărat. Un cavaler în jocul gentlemanilor. O persoană de care echipa şi oraşul să fie mândre. Ţara la fel

Înfiinţat în 1928, Ripensia Timişoara a fost primul club profesionist din România. Acest statut l-a ajutat să îşi formeze o echipă din cei mai buni jucători ai momentului. Şi, cu toate că fotbaliştii erau plătiţi foarte bine, ei nu au uitat nici o clipă de unde au plecat. Dumitru Pavlovici, portarul, era tâmplar de meserie. Ripensia i-a crescut faima, dar el nu s-a considerat superior doar pentru că mii de spectatori îl aclamau meci de meci. În paralel cu fotbalul, Pavlovici a continuat tâmplăria, aşa că nu a pierdut contactul cu oamenii de rând. Timişorenii umpleau tribunele stadionului “Banatul” pentru a-şi urmări vecinii de cartier sau colegii de muncă. Locuitorii din Mehala veneau pentru Ştefan Dobay şi Pavlovici, iar funcţionarii de la Primărie pentru Vasile Deheleanu.

La Ripensia au existat spiritul de echipă şi fair-play-ul. Fotbaliştii au înţeles că poartă responsabilitatea acţiunilor lor, atât faţă de parteneri, cât şi faţă de suporteri. Orice mică greşeală a unuia dintre ei ar fi putut provoca o reacţie în lanţ, din care să sufere şi ceilalţi. Ripensiştii s-au comportat în aşa fel încât să evite erorile. Chiar şi când jucătorii ieşeau împreună în oraş, o făceau cu respect şi eleganţă, pentru a nu dezamăgi timişorenii care îi idolatrizau şi care, nu de puţine ori, făceau sacrifi cii pentru a-i vedea pe viu. Când Dobay şi colegii săi se plimbau prin Piaţa Unirii îmbrăcaţi la costum, trecătorii nu puteau să nu îi admire şi să nu îi salute. Nici fotbaliştii nu se lăsau mai prejos şi răspundeau măcar cu un zâmbet. Ei ştiau că şi în timpul liber reprezentau Ripensia şi că nu trebuiau să o facă de râs.

Acest spirit de echipă s-a refl ectat şi în performanţele sportive. Antrenorul Rudy Wetzer, fost jucător la Chinezul şi participant la Campionatul Mondial din Uruguay, i-a făcut pe elevii săi să înţeleagă că grupul contribuie mai mult decât fi ecare jucător individual. O fi losofi e simplă, dar care a doborât Milanul, Ajaxul, Leicester City şi Austria Viena, şi care a adus două cupe şi patru campionate naţionale. Nu de puţine ori, Ripensia strângea mai mulţi suporteri în deplasare decât acasă. Pe malurile Begăi, cetăţenii cunoşteau echipa, era a lor. Se întâlneau cu jucătorii aproape zi de zi. Dar în alte oraşe, oamenii puteau vedea clubul timişorean doar de câteva ori pe an. Stadioanele din Bucureşti, Cluj sau Oradea erau “pline ochi” când sosea “Ripi”. Un meci al C.F.R.- ului din capitală cu Ripensia a început la ora cinci după-amiaza. La zece dimineaţa nu mai găseai un loc liber pe “Potcoava” din Giuleşti. Interesul era atât de mare, încât tichetele s-au epuizat imediat. Pentru a şti că intră la meci, bucureştenii s-au trezit la cinci, au plecat spre arenă, iar, cei norocoşi, după ce au intrat, au mai aşteptat şapte ceasuri. Dar acea zi, sacrifcată unui meci, a meritat pentru că nu oricine îi putea vedea pe Burger, Kotormany, Bindea, Beke sau Ciolac. Şi nu oricine avea privilegiul de a-i purta pe umeri, aşa cum s-a întâmplat la fi nele partidei.

Suporterii i-au respectat pe ripensişti pentru că şi ripensiştii i-au respectat pe suporteri.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here