MARI DRAME ALE SPORTULUI/ Miracolul din Anzi

0
68

Pe 13 octombrie 1972, un avion care transporta echipa uruguayană Old Christians Rugby Football Club s-a prăbuşit în munţii Anzi. Din cei 45 de pasageri, doar 16 au supravieţuit. Povestea lor este una tragică ce lasă însă loc pentru un miracol

Natura şi-a luat dreptul încă o dată şi a făcut-o lăsând urme adânci în viaţa familiilor rămase fără cei aflaţi la bord. Cursa “Fairchild FH-227D” a decolat pe 12 octombrie de la Aeroportul Internaţional Carrasco şi avea drept destinaţie oraşul Santiago, capitala statului Chile. Acolo trebuia să se desfăşoare un meci de rugby care nu a mai avut loc niciodată. În schimb, supravieţuitorii accidentului aviatic au avut o “partidă” cu muntele, una pe care nu au câştigat-o decât 16 dintre ei.

Prăbuşirea

În ziua plecării, avionul a fost nevoit să oprească la Mendoza, în Argentina, din cauza vremii nefavorabile. Pe 13 octombrie, în timp ce se aflau deasupra oraşului Curico, nume care în traducere liberă înseamnă “Tărâmul apei negre”. Pilotul a făcut o gravă eroare şi a cerut permisiunea de a coborî la o altitudine mai mică, lucru care avea să fie fatal. Cu o vizibilitate redusă din cauza norilor şi un vânt puternic ce a încetinit viteza avionului, pilotul a luat decizia de a coborî mult prea repede, lucru ce a dus la prăbuşirea aparatului de zbor, de la o altitudine de 4200 m. 12 oameni au murit în momentul impactului şi alţi cinci aveau să piară în dimineaţa imediat următoare. În a opta zi s-a înregistrat încă o victimă, care a decedat din cauza rănilor produse în momentul accidentului. Salvamontiştii şi echipele speciale de intervenţie i-au căutat pe membrii echipei preţ de opt zile, însă apoi au renunţat deoarece vizibilitatea era extrem de redusă şi s-a presupus că nimeni nu putea scăpa din aşa ceva. Acest lucru a fost difuzat la radio, un radio pe care îl ascultau şi jucătorii, acolo, în munţi. În acel moment, toată lumea a crezut că sfârşitul este aproape.

Lupta cu muntele

Fără un echipament adecvat pentru asemenea condiţii şi cu o cantitate redusă de mâncare şi apă, câteva ciocolate, pungi de snacks-uri şi sticle de vin, supravieţuitorii au stabilit o porţie foarte redusă de mâncare, în timp ce în sticlele de vin goale au topit zăpadă pentru a avea apă. Se spune că trupul uman poate rezista maximum 30 de zile fără mâncare şi doar trei fără apă. Având în vedere că acea cantitate mică de hrană s-a epuizat repede, s-a trecut la o măsură radicală. Forţaţi de împrejurări, sportivii şi restul de supravieţuitori au ales să îşi asigure aportul de calorii necesare din trupurile neînsufleţite ale celor care, până de mult, le fuseseră colegi. Decizia a fost una extrem de dificilă, Nano Parrado, unul dintre supravieţuitori, povestind în cartea sa: “Nu exista nimic la acea altitudine, totul era acoperit cu zăpadă, nu stiam de unde să găsim un animal, o insectă, măcar o rădăcină. Am scotocit fuselajul rămas dar nu am găsit nimic. Nu aveam decât plastic, aluminiu, gheaţă şi pietre. Am vrut chiar să mâncăm pielea genţilor cu echipament pe care le aveam, însă ne-am dat seama că a fost tratată cu multe chimicale şi ne-ar face mai mult rău decât bine. Nu ne mai rămăsese decât soluţia de a ne hrăni cu foştii noştri parteneri, altfel am fi murit”.

Avalanşa

Pe 29 octombrie, o avalanşă de proporţii face alte opt victime. Cei care dormeau în fuselaj au fost îngropaţi sub munţi de zăpadă şi nu au mai scăpat. Atunci s-a luat decizia de a merge după ajutor. Parrado, Roberto Canessa, la acea vreme student la medicină, actualmente o figură politică extrem de cunoscută în Uruguay, şi Antonio Vizintín, jucător de rugby, au fost aleşi să plece în expediţia care avea ca scop găsirea oricărei urme de ajutor. La cererea lui Canessa, aceasta s-a derulat după şapte săptămâni de aşteptare, deoarece, până atunci, vremea făcea imposibilă o escaladare a munţilor.

Salvarea

Cu un sac de dormit pentru trei persoane improvizat, creat de Carlos Paez Rodriguez, drumul spre salvare a început pe data de 12 decembrie. Cei trei aveau de suportat canicula de zi şi temperatura cu mult sub zero grade Celsius de noapte. După câteva zile de căţărare Vizintín a fost trimis înapoi spre fuselaj, Canessa şi Parrado dându-şi seama că raţia de mâncare nu era suficientă pentru toţi trei. După alte câteva zile, cei doi au început să vadă din ce în ce mai multe semne ale civizlizatiei şi, într-un final, au dat de un “huasco” chilian, pe nume Sergio Catalan, un cowboy sudamerican. Atunci au înţeles că sunt salvaţi. Întreaga presă a preluat apoi ştirea că s-au găsit doi supravieţuitori ai accidentului din Anzi iar în ziua următoare, pe 22 decembrie, două elicoptere au înfruntat ceaţa şi au zburat spre cei care se adăposteau în rămăşiţele avionului. Jumătate a fost salvată în acea zi, în timp ce ceilalţi şi-au încheiat infernul pe 23 decembrie. În total, au fost 16 supravieţuitori, care au fost duşi la spitalul din Santiago pentru a fi trataţi de rău de altitudine, deshidratare, îngheţ, deficienţa de vitamina C şi malnutriţie. De asemenea, unii dintre supravieţuitori aveau fracturi.

Pe 28 decembrie a avut loc o conferinţă de presă oficială în care cei care au câştigat bătălia cu muntele şi-au spus povestea. De atunci şi până în zilele noastre aceştia au mai participat la producerea a două filme despre tragicul accident, publicarea a două cărţi şi un website oficial, inaugurat după 30 de ani. Corpurile celor decedaţi au fost îngropate la locul accidentului. Tot acolo există şi un monument în memoria lor, construit din rămăşiţele avionului. Aşa cum spuneam la început, natura şi-a luat încă o dată dreptul, însă în urmă au mai rămas 16, demni să spună o poveste care să deschidă drumul spre speranţă pentru o lume întreagă.

Supravieţuitorul preşedinte!!!

Gustavo Zerbino unul dintre cei 16 oameni care au stat 72 de zile într-un iad numit Munţii Anzi, este acum preşedintele Federaţiei Uruguayene de Rugby. Acesta a fost prezent la Bucureşti cu ocazia “IRB Nations Cup”, la care a participat şi naţionala statului Uruguay. Pe saitul “rugby.ro”, acesta vorbeşte despre despre cele 72 de zile petrecute fără speranţa de a îi vedea din nou pe cei dragi dar şi despre importanţa faptului că cei care au scăpat de momentul impactului au rămas o echipă până la final, în adevăratul sens al cuvântului.

“Am stat 72 de zile la peste 4000 de metri altitudine. Era o diferenţă de foarte multe zeci de grade Celsius între zi şi noapte. Nu aveam haine şi nici mâncare. Au fost momente de groază: prăbuşirea şi apoi alunecarea de peste cinci kilometri. Părea un coşmar care nu se mai termina. Nu aveam altă sursă de hrană. A trebuit să luăm o decizie pentru a supravieţui. Şi acum aş lua-o pe aceeasi dacă ar fi nevoie, ba chiar mai devreme. Aveam de ales între a mânca şi a muri. Am ales viaţa. Merg cu băieţii mei mereu la locul în care avionul s-a prăbuşit. Am fost şi împreună cu ceilalţi supravieţuitori. Acel moment ne-a marcat viaţa şi nu îl putem uita uşor.”

Nu rata în numărul viitor: povestea tulburătoare a lui Ernie Davis, primul jucător de fotbal american de culoare care a câştigat trofeul Heisman, acordat anual celui mai bun fotbalist din campionatul universitar al SUA, în ciuda tuturor obstacolelor rasiste întâlnite în cale. 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here