Interviul saptamanii: Speranta Popescu

0
67

Viaţa ei este ca o poveste. A practicat handbal şi atletism, a lucrat o perioadă ca secretară la clubul Rapid, apoi a ajuns în echipa naţională de fotbal feminin, după care a devenit cavaler al fluierului. La 29 de ani, Speranţa Popescu speră să arbitreze la un campionat mondial

SportM: Cum ai ajuns în lumea sportului?
Speranţa Popescu: La început a fost handbalul. Au urmat apoi nu mai puţin de 11 ani de atletism. Practic, sînt în lumea sportului de cînd mă ştiu.

SportM: Ce te-a determinat să treci de la handbal la atletism?
Speranţa: În primul rînd, anturajul. A contat foarte mult şi faptul că eram mult mai aproape de gazon. Simţeam mirosul ierbii.

SportM: În perioada handbalului, pe ce post jucai?
Speranţa: Portar. Ä‚sta a fost postul meu preferat. Şi atunci cînd am ajuns în fotbal, tot portar am evoluat.

SportM: După 11 ani de atletism, nu ţi-a fost greu să renunţi la acest sport?
Speranţa: Ba da, însă nu aveam de ales. Cînd am constatat că nu mai aveam şanse să ajung la înalta performanţă, am renunţat. În viaţă este bine să ştii cînd e momentul să te opreşti.

SportM: Cum ai ajuns în fotbal?
Speranţa: Cred că, într-un fel, ăsta a fost mersul fi resc. Am intrat la facultate la A.E.F.S., iar acolo, la proba practică, am ales fotbalul. Am fost remarcată şi am crezut cu adevărat că în acest sport pot performa. De atunci am început să practic fotbalul, un sport pe care pur şi simplu îl iubesc.

SportM: Aveai cunoştinţe despre fotbal, un fotbal care parcă încă aparţine bărbaţilor?
Speranţa: Da. Hai să spunem că de mică am “colaborat” cu fotbalul. Am lucrat o perioadă la secretariatul Rapidului şi am învăţat foarte multe despre această lume, una totuşi aparte.

SportM: Tocmai, cunoscînd lumea fotbaliştilor, nu ţi s-a părut greu, ca femeie, să te adaptezi unor alte principii şi obiceiuri?
Speranţa: Nu, absolut deloc. Mai ales că eu am visat de cînd eram copil să practic acest sport. Mă atrăgea ca un magnet, dar părinţii mei s-au opus.

SportM: Care a fost motivul?
Speranţa: Crescînd alături de doi băieţi, firesc, eram o fire mai băieţoasă. Unul dintre fraţii mei practica rugby de performanţă, în timp ce celălalt era mai atras de şcoală. Fiind fată, ai mei doreau să mă îndrume către o carieră mai feminină.

SportM: Şi cum ţi-ai determinat părinţii să accepte ideea că îţi doreşti un alt drum?
Speranţa: Dintotdeauna am fost o fire mai rebelă. Iar atunci cînd am împlinit vîrsta de 18 ani, am devenit cu adevărat independentă. Şi am considerat că trebuie să fac întotdeauna numai ce îmi dictează inima. Absolut în toate. Acum ce să zic, dacă a fost bine sau nu, timpul mi-a demonstrat de fi ecare dată. Cert este că am învăţat foarte multe, atît din greşeli, cît şi din împliniri.

SportM: Ce te-a atras de fapt la lumea fotbalului?
Speranţa: Totul. Absolut totul. Începînd de la atmosfera din stadion, care este cu adevărat fascinantă. Sînt foarte multe. Iubesc fotbalul pînă în cele mai mici amănunte.

SportM: Ai cunoscut mulţi jucători, cum ţi se par fotbaliştii în viaţa de dincolo de teren?
Speranţa: Am cunoscut, într-adevăr, foarte mulţi. Nu poţi creiona o imagine generală. Depide şi diferă de la om la om. Este clar că nu poţi să îi judeci pe toţi la fel. Pot spune însă că majoritatea sînt caractere deosebite.

SportM: Cum ar arăta, în viziunea ta, modelul de fotbalist băiat bun?
Speranţa: Frumos, cu bani, deştept şi devreme acasă. Dar este imposibil de găsit unul care să întrunească toate aceste calităţi.

SportM: Iar imaginea de fotbalist băiat rău?
Speranţa: Cel căruia i se oferă şansa în viaţă şi nu ştie să profite de ea.

SportM: La un moment dat, ai ajuns în echipa naţională feminină.
Speranţa: A fost o perioadă cu adevărat frumoasă. Dar, după ce am născut, a trebuit să renunţ la fotbal ca jucător.

SportM: Ai regretat?
Speranţa: Teribil de mult. Mă doare şi realitatea, care îmi demonstrează zilnic că fotbalul feminin nu este la nivelul la care trebuie să fie. Mă refer în primul rînd la condiţii.

SportM: Crezi că fotbalul este cu adevărat un sport destinat şi femeilor?
Speranţa: Cred cu toată convingerea. Fotbalul nu este cu nimic mai sus faţă de celelalte discipline sportive. Şi în mai toate sporturile găsim atît băieţi, cît şi fete. De ce fotbalul ar trebui să fi e o excepţie?

SportM: Ţinînd cont că, în general, fotbaliştii sînt oameni bogaţi, crezi că o femeie se poate realiza financiar din această carieră?
Speranţa: Nu, sub nici o formă. Majoritatea fetelor practică fotbalul doar din plăcere. Singura noastră satisfacţie rămîne convocarea la echipa naţională.

SportM: Cum ai ajuns în arbitraj?
Speranţa: Totul a pornit de la un meci amical pe care l-am arbitrat. Atunci am simţit că este ceva care chiar mi se potriveşte din toate punctele de vedere. Am avut şi un mare noroc, pentru că am fost susţinută şi îndrumată de cel care îmi este alături.

SportM: Este tot un om din lumea fotbalului?
Speranţa: Da, însă tocmai de aceea prefer să nu îi fac public numele.

SportM: Îţi este greu să suporţi limbajul colorat al spectatorilor?
Speranţa: Să spunem că m-am obişnuit. Sau, mai bine zis, îl ignor. Încerc să mă concentrez numai la joc, şi asta cred că e soluţia ideală.

SportM: Ţi s-a întîmplat să fii trimisă la cratiţă?
Speranţa: Oho, de cîte ori! Şi nu numai la cratiţă.

SportM: Partenerul de viaţă nu se revoltă atunci cînd aude că ţi s-au adresat cuvinte mai neortodoxe?
Speranţa: Nu, pentru că, fiind om de fotbal, ştie ce înseamnă acest fenomen şi mai ales ce riscuri implică.

SportM: Cum ţi se adresează jucătorii în timpul meciului?
Speranţa: Depinde de situaţie. În general politicos, cu apelativul “domnişoara arbitru” sau “domnul arbitru”.

SportM: Iar cînd sînt nervoşi?
Speranţa: Spre norocul meu, nu prea am avut parte de incidente. Poate şi datorită fizicului meu mai impunător. Cînd sînt supăraţi, jucătorii pornesc foarte hotărîţi, dar se liniştesc pînă ajung la mine.

SportM: Cum este să te schimbi în acelaşi vestiar cu bărbaţii?
Speranţa: Întrebarea asta chinuie multă lume şi, evident, pe bărbaţi. Nu mă schimb cu ei în acelaşi timp şi, în general, avem vestiare separate. Sînt şi cazuri cînd ne schimbăm pe rînd.

SportM: Ţi s-a întîmplat să fii înjurată de un preşedinte de club?
Speranţa: Da, şi nu numai o dată. S-a întîmplat în special la meciurile din Divizia C.

SportM: Ai răspuns în vreun fel?
Speranţa: Nu, pentru că, în general, nu răspund cu aceeaşi monedă. Dar să ştii că ignoratul doare cel mai mult.

SportM: În timpul jocului, ai momente cînd simţi că te pot lăsa nervii?
Speranţa: Da. Mai ales atunci cînd văd neputinţă din partea jucătorilor şi aruncă toată vina pe arbitraj.

SportM: Care este cea mai urîtă amintire de cînd eşti în arbitraj?
Speranţa: Spre fericirea mea, încă nu am amintiri urîte.

SportM: Dar cea mai frumoasă?
Speranţa: Stunci cînd am avut onoarea să arbitrez naţionala României. Chiar dacă a fost vorba doar de un amical împotriva Sportului Studenţesc, pentru mine a însemnat foarte mult.

SportM: Care este meciul ideal pe care ai dori să îl arbitrezi?
Speranţa: O finală de campionat mondial. Pentru mine ar fi o împlinire a carierei.

Integral in Sport Magazin numarul 86 (19 – 25 noiembrie 2007)

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here