In memoriam Nicolae Dobrin: Orasul caruia i-a dat nume

0
48

Nu fotbalul, ci viaţa a fost marea dragoste a lui. Sportul acesta ciudat, care-l umplea de praf pe malul înalt al Argeşului, în Zăvoi, a fost mereu doar o joacă de copil. Copiii iubesc viaţa fără să o descoasă, luînd-o aşa cum este, uneori ca o mingea rotundă şi neastîmpărată, adaugă talentul lui, inexplicabil, şi toate acestea la un loc au însemnat o viaţă în plus pe care şi-a permis să o trăiască. Şi singura pe care a driblat-o cum i-a mers la suflet mai bine. Gicu Dobrin n-a fost un jucător de fotbal. El a fost Fotbalul în stare pură, nediluat şi nefiltrat de reguli, tactici şi scoruri.

Nimic nu mai e la Piteşti ca acum 45 de ani. Argeşul a fost domolit între diguri, a dispărut şi zăvoiul, copiii se duc rar şi fără tragere de inimă la fotbal iar echipa e în Divizia B. Oamenii sînt alţii, memoriile se scurg uşor în uitare, cei cunoscuţi se duc şi ei. Nici maidane n-au mai rămas, să fugă puştii de acasă să alerge după minge bezmetici, desculţi şi fără griji. Şi nu mai sînt nici cei care să-şi amintească zilele acelea, de acum 45 de ani, cînd Gicu apărea, la 15 ani, în tricoul Piteştiului, un copilandru deşirat căruia doar ce-i dăduseră tuleiele, mînz neîmblînzit născut să fericească mulţimea.

Vă închipuiţi, Dinamo Piteşti, născută din dorinţa Miliţiei de a se împăca prin fotbal cu oamenii, mică echipă fără ambiţii şi fără vreo strălucire, boemie provincială şi şmecherie de băieţi deştepţi care scăpau de uzină prin jocul acesta, vă închipuiţi aşadar cum a apărut el, cu ochii albaştri şi zîmbetul atîrnat de toată-i faţa, drept, cu gîtul lung ca de gîscan şi a schimbat definitiv istoria? Vă închipuiţi o întîmplare mai fericită pentru un teren de fotbal, alta decît aceea că-l călcase Dobrin, chiar şi măcar odată în viaţă?

Într-un an, cînd Craiova era Maxima şi domina fotbalul românesc, cineva l-a vrut acolo pe Dobrin. Noaptea, i-au încărcat bagajele în camion. Vroiau să-l fure noaptea, pentru că altfel şi-ar fi pus oraşul în cap. Oamenii au aflat însă şi s-au strîns la casa Gîscanului. N-au plecat de acolo pînă n-au fost siguri că nu li-l ia nimeni. A plecat el, în 1981, la Tîrgovişte, în Divizia B, avea deja 34 de ani. Dar oamenii s-au dus să-l vadă şi acolo. Şi ar fi venit să-l vadă oriunde, la orice vîrstă, oricum, făcînd orice. Vor merge să-l mai vadă însă doar o dată, ultima dată, pe dealul din Trivale, ce soartă, stadionul pus deasupra oraşului ca de acolo să-l poleiască el cu fentele, pasele şi golurile de nedescris.

Am aflat de puţin timp că a murit Gicu Dobrin şi nu îmi vine să cred că trebuie să vorbesc din nou despre sfîrşitul unui mare fotbalist, aşa cum s-a întîmplat şi cînd s-a dus Zoli Crişan. Cînd am fost convocat pentru prima oară la echipa naţională, la 16 ani, Dobrin mi-a făcut cadou primul inel de aur. Este o zi de doliu pentru întreg fotbalul românesc. Gicu Dobrin a fost cel mai mare jucător român din toate timpurile şi îl vom plînge mereu.

Ilie Balaci

Nicolae Dobrin a fost un fotbalist de geniu, precursorul jucătorilor gen Zinedine Zidane, după părerea mea. Avea un stil intuitiv de a înţelege fotbalul şi, de aceea, era ca şahistul care gîndeşte jocul cu cel puţin trei mutări înainte. El ştia unde trebuie să ajungă mingea după cîteva pase, coechipierii săi nu. Ca jucător, nu l-am avut decît adversar, dar mă pot mîndri cu faptul că i-am fost antrenor la Tîrgovişte, cînd el se afla la finalul carierei. Era un om modest, care juca fotbal cu bucurie, fără să se gîndească la bani, iar, datorită felului în care intuia fotbalul, aproape că nu avea nevoie de antrenamente. Din păcate, din cauza situaţiei politice din România, în vremea cînd evolua el la FC Argeş, nu a putut ajunge la Real Madrid. Gicu Dobrin a lăsat un mare gol în urma sa.

Emeric Ienei

L-am cunoscut pe Dobrin încă de la 11 ani, cînd încă nu mă apucasem de fotbal, şi a venit o dată la Strehaia. După un timp, cînd am început şi eu să joc la echipa din Strehaia, am aflat că ar fi insistat să fiu adus la Piteşti. Pînă la urmă însă, cînd am ajuns să evoluez şi eu pentru echipa naţională, am ajuns să fiu coleg cu el la prima reprezentativă şi am fost chiar şi colegi de cameră. Era un mare jucător, dar şi un mare caracter. Îi încuraja mereu pe fotbaliştii tineri, dînd dovadă de o modestie deosebită. A murit prea devreme şi e mare păcat.

Rodion Cămătaru

Dobrin a reprezentat un fenomen social în România, pentru că, oriunde mergea cu FC Argeş sau cu naţionala, era admirat. El juca fotbalul cu o bucurie de neimaginat, nu era o corvoadă, cum este pentru unii.

Mircea Sandu, preşedintele FRF

Gicu Dobrin a reprezentat din punct de vedere social un fenomen: acolo unde echipa lui juca şi unde era lider, stadionul se umplea, indiferent pe ce stadion din ţară evolua. El a fost jucătorul care avea nevoie de un singur lucru pentru a intra în formă: spectatori. Nu mai vorbesc de o serie întreagă de generaţii care au crescut cu Dobrin în minte şi în ideea de a-l imita.

Mircea Lucescu, antrenor Şahtior Doneţk

Este o zi neagră pentru fotbal, a dispărut unul dintre cei mai mari jucători români şi este o zi neagră şi pentru România, pentru că Dobrin era unul dintre cei mai iubiţi români

Ionuţ Lupescu, directorul general al FRF

Dobrin este un exemplu şi o pildă pentru generaţiile care vin şi chiar pentru noi toţi, prin ceea ce a făcut şi prin caracterul său. În permanenţă şi-ar fi dat sufletul, şi-ar fi dat cămaşa de pe el pentru a ajuta o persoană care se afla în suferinţa sau în nevoie.

Mircea Rădulescu, directorul Şcolii Federale de Antrenori

Un asemenea talent nativ nu poţi să mai vezi. Era incredibil, nu puteai să ştii niciodată unde se va duce mingea. Era un om fenomenal, cu totul şi cu totul deosebit. De cîte ori mă uitam la el era o adevărată delectare.

Ion Crăciunescu, fost arbitru internaţional

Extraordinar, îmi pare aşa de rău, n-am cuvinte. Fotbalul românesc a pierdut unul din cei mai mari fotbalişti din istoria acestui sport. Un om deosebit, un caracter ales, un familist exemplar, un mare fotbalist. Dacă ar fi jucat acum, ar fi fost multimiliardar.

Dumitru Dragomir, preşedintele LPF

A fost pentru mine idol cînd era pe teren şi antrenor la grupele de juniori. Cînd ne antrena, era o plăcere să îl urmărim, chiar dacă vîrsta nu-l mai ajuta. Alături de Hagi şi Mutu, Dobrin a fost cel mai important jucător al României.

Adrian Neaga, jucător Steaua

Sport Magazin numarul 83 (29 octombrie – 4 noiembrie 2007)

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here