FAIR-PLAY/ Victoria unei infrangeri

0
86

Fotbalul este de multe ori nedrept. Le joacă feste tocmai celor care îl adulează. Dar timpul le şterge pe toate. Rămân doar cifrele seci şi amintirile. Frumoase sau dureroase, laolaltă. Gesturile de fair play nu dispar însă niciodată de pe retină

În urmă cu aproape patru ani, destinul le dădea o palmă celor două reprezentante ale României în Cupa UEFA. Steaua şi Rapid urmau să se înfrunte în faza sferturilor de finală. Una dintre ele urma să fie răpusă, tocmai pentru ca cealaltă să îşi continue drumul către marea finală. “Dubla” a fost numită “război fratricid”. Impropriu, dacă ţinem cont că, între cele două echipe, de-a lungul istoriei a existat doar ură. Iar acum, rivalitatea dintre Steaua şi Rapid depăşea graniţele campionatului intern, devenind o chestiune de viaţă şi de moarte în Europa.

Lecţie pentru Europa

Au existat foarte multe temeri atunci. Galeriile celor două nu s-au menajat niciodată. Lecţia pentru Europa devenea una dură. Mulţi erau pregătiţi să ne judece şi să ne alunge din fotbalul mare după această “dublă”. La rândul ei, mass-media, într-un stil pur balcanic, transforma cele două meciuri într-un butoi cu pulbere. Dar, măcar acum, binele a învins răul. N-a existat foc şi nu a curs sânge. Fotbalul însă şi-a cerut drepturile.

Învinşi şi învingători

În prima partidă, disputată în Giuleşti, scorul a fost egal, 1-1. S-a jucat cu teamă, Steaua a dominat mai mult, a avut câteva ocazii şi a înscris. Din orgoliu şi dorinţa de a merge mai departe, Rapidul a reuşit să egaleze. Totul era nedecis. Aşteptarea pentru runda următoare a urcat tensiunea către cote paranoice. Cine va merge mai departe? Steaua sau Rapid? Pentru încă o seară, stadionul “Naţional” a arătat ca o arenă europeană. Acum, rolurile s-au inversat. Considerat în deplasare, Rapid a trecut peste prejudecăţi şi a atacat întreaga partidă. Mingea n-a vrut însă să intre în plasă. Nici măcar înaintea fluierului final când balonul trimis spre poartă de Emil Dică s-a lovit întâmplător de piciorul lui Neşu. S-a terminat 0-0. Steaua mergea în semifinale fără să învingă, Rapid era eliminată fără să piardă.

Aplauzele lui Lennart Johansson

Fotbalul este un sport frumos. Dincolo de şuturi imparabile şi driblinguri ameţitoare există gesturi. Acele gesturi care ne fac să ne bucurăm că mai există un mâine în care va începe un alt meci. Este speranţa noastră, cea care ne obligă să aplaudăm în timp ce ne ştergem ruşinaţi lacrimile. Arbitrul a fluierat nepăsător finalul partidei. Steliştii jubilau în faţa propriei galerii. Era o descărcare firească a fericirii. Din tabăra roş-albastră lipsea un singur om. Antrenorul. Acesta rămăsese printre vişinii, contrastând ciudat cu culorile rivalelor. Olăroiu s-a apropiat de Viorel Moldovan care plângea în hohote. L-a îmbrăţişat şi i-a şoptit la ureche: “Viorele, fruntea sus, întotdeauna există un mâine!”. Era gestul de fair-play făcut de un om către alt om. Pentru că, dincolo de orgolii şi rivalităţi suntem oameni. Însă nu acesta avea să fie finalul, chiar dacă în vestiarul Stelei bubuiau sticlele cu şampanie. Galeria Rapidului a ştiut să îşi înăbuşe durerea şi să rămână demnă. Idolii fuseseră înfrânţi, dar pentru cei din tribună ei erau adevăraţii eroi. Un cor format din mii de voci a dat glas unui cântec rămas din vremea regretatului Mincea: “C-aşa sunt eu rapidist, niciodată nu sunt trist”, “Cu echipa noastră dragă”, “Colindăm ţara întreagă”, “Ca să vadă lumea toată”, “Dragoste adevărată!”. Rapidul pierduse, însă aceasta era de fapt victoria asupra unei înfrângeri. De undeva din fotoliul său, Jonhansson s-a ridicat şi a început să aplaude. 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here