EXCLUSIV: Interviu Cristian Gatu

0
145

Unul dintre cei mai talentaţi jucători de handbal ai generaţiei sale, actualul preşedinte al FRH, Cristian Gaţu, se declară un împătimit al sportului-rege, cu care de altfel şi-a şi început cariera sportivă. La început doar o joacă, handbalul a fost luat în serios abia la vîrsta de 18 ani, un an mai tîrziu Gaţu debutînd la echipa naţională, cu care a devenit ulterior dublu campion mondial

SportM: Unul din lucrurile interesante din trecutul dumneavoastră este faptul că prima dată aţi fost atras de fotbal.
Cristian Gaţu: Părinţii mei au fost amîndoi ziarişti, am descoperit atracţia pentru sport din copilărie. Tatăl meu fiind ziarist specializat în fotbal, pe la cinci ani m-a luat pe stadion, unde m-a captat mingea. Deşi eram născut într-o zonă apropiată stadionului Dinamo, în zona Foişorul de Foc, prima tentativă n-am făcut-o acolo. M-am oprit cu tatăl meu, la şase ani şi jumătate, să mă înscriu la centrul de copii al clubului CCA. Cornel Drăguşin i-a spus tatălui meu: “Nea Petrică, mai lasă-l un an, doi, să mai crească”. Bineînţeles că nu am avut răbdare să aştept, astfel că după cîteva luni m-a dus alături, pe Ştefan cel Mare, unde m-am înscris la Tînărul Dinamovist. Era 1952.

SportM: Cum a fost primul contact cu handbalul?
Gaţu: În iarna lui 1959 erau în România zăpezi mari de tot, astfel că fotbalul stagna. Colegii mei de clasă se înscriseseră la handbal. Eu auzisem că antrenorul-profesor de la handbal e bolnav şi se joacă fotbal. Am jucat fotbal pînă a trecut gripa eminentului profesor. Într-un anumit moment, în timpul unei partide de fotbal, apare profesorul. Se numea Francisc Spier. Ne-a adunat, ne-a dat o minge şi hai să jucăm handbal. Era prima dată cînd puneam mîna pe minge, m-a atras jocul pentru că era dinamic, era inventiv şi mi-a plăcut pentru că se marcau multe goluri, nu ca la fotbal. După antrenament, am vrut să-mi iau rămas bun, însă profesorul m-a întrebat de ce nu rămîn.

SportM: Cum aţi rămas definitiv la handbal?
Gaţu: În sezonul 1961-1962, ajunsesem în lotul naţional lărgit de juniori la fotbal. La handbal eram un oarecare. S-a organizat atunci la Poiana Cîmpina o pregătire centralizată cu selecţie pentru echipa naţională de juniori, care urma să susţină jocurile din cadrul turneul final al UEFA juniori. Din 100 de juniori, în două luni rămăsesem vreo 20, era pentru mine cel mai mare succes la vîrsta mea, ca o primă pagină dintr-un palmares pe care l-am completat ulterior. Dar, la vremea respectivă, s-a sugerat că ar fi bine să se aducă o generaţie cu un an mai în vîrstă, şi atunci toată selecţia a căzut, s-a făcut o selecţie nouă, ceea ce pentru mine a fost o primă decepţie. În 1962, jucăm finala campionatului naţional de juniori, Dinamo cu Farul Constanţa, pierdem cu 2-1, o finală pe 23 August. Apoi, ca să fie şocul mai puternic, echipa de seniori a clubului Dinamo a fost invitată în SUA şi trebuia să ia şi doi juniori, iar eu eram printre cei doi. N-am plecat însă eu, au plecat doi colegi de ai mei, ai căror fraţi jucau în echipa de seniori, pe vremea aia practicîndu-se pilele. Am rămas acasă şi mi-am jurat că nu mai joc fotbal.

SportM: Şi atunci aţi renunţat definitiv să jucaţi fotbal…
Gaţu: M-am lăsat în plină perspectivă. M-am dus la Francisc Spier şi i-am spus că de acum vreau să fac numai handbal. În anul următor am fost selecţionat în echipa naţională de seniori direct, eu nu am jucat nici un meci la juniori. Am debutat într-un meci România – Germania la Dortmund, în faţa a 16.000 de spectatori. Mai făceam greşeli tehnice, făceam duble sau paşi şi mă chema antrenorul în faţa a 16.000 de oameni şi îmi spunea mai mult prin gesturi: nu ai voie să faci decît trei paşi, pe al patrulea să nu-l mai faci. Mă învăţa regulamentul acolo, pe teren.

SportM: Aţi ajuns să jucaţi pentru Steaua…
Gaţu: În 1967 scriptic şi faptic în 1968 am ajuns la clubul pe care l-am iubit şi care se numea Steaua. Am jucat efectiv pînă în 1977-1978, cu nişte generaţii de mare valoare. Am avut numeroase performanţe, pe care nu pot să mi le însuşesc eu, pentru că într-un joc colectiv consider că înfrîngerile şi victoriile trebuie împărţite în mod egal între cei care au contribuit la ele. Am fost de două ori campion mondial, am cîştigat Cupa Campionilor Europeni, două medalii (argint şi bronz) la Jocurile Olimpice, palmares la care ţin foarte mult. M-am retras în 1978 din activitatea sportivă de performanţă. Tatăl meu murise în 1974 de cancer pulmonar şi pe patul de moarte mi-a spus o lecţie de viaţă căreia din păcate doar prin comportament mai pot să-i mulţumesc. Mi-a spus să-mi aleg momentul retragerii dintr-o carieră, care speră el că va fi de mare valoare, în aşa fel încît după aceea oamenii să mă întrebe de ce m-am retras, în loc să mă întrebe de ce nu mă retrag.

SportM: Nu mai vreţi să continuaţi la Federaţie?
Gaţu: Nu. Am obosit şi vreau să spun că n-am nici satisfacţii morale, pentru că, din păcate, în România nu mai există moralitate. Tot ce se face acum se face pentru bani. La vremea respectivă am fost campioni mondiali şi nu jucam pentru bani. În 1970, cînd am cîştigat Campionatul Mondial, am primit un salariu şi jumătate, iar în 1974 am primit două salarii şi jumătate. Banii nu ne interesau.

SportM: Care ar fi cea mai frumoasă amintire din punct de vedere profesional?
Gaţu: Cea mai frumoasă amintire este momentul cînd imnul naţional cîntă pentru echipa învingătoare. Iar cînd din echipa asta faci parte şi tu, este un moment ce nu poate fi descris în cuvinte. Banii vin şi pleacă. Iar eu am avut norocul să trăiesc astfel de clipe în două rînduri, cînd am ieşit campioni mondiali.

SportM: Dar cea mai tristă?
Gaţu: În 1976, la Olimpiadă, ne-au bătut ruşii în finală şi eu plîngeam cînd cînta imnul URSS-ului. Eu aşa cred, că cel mai înălţător moment este atunci cînd eşti campion mondial sau olimpic. A doua zi după ce l-am înmormîntat pe tatăl meu, am început să mă gîndesc la ce îmi spusese şi complotam cu mine însumi. După Campionatul Mondial din ‘74 urma să cîştig cu Steaua Cupa Campionilor Europeni, în ‘76 să-i batem pe ruşi la Olimpiadă. Dar, după cîştigarea Campionatului Mondial, am pierdut Cupa Campionilor şi am amînat retragerea. Am zis: joc Olimpiada şi pe urmă cîştig Cupa Campionilor cu Steaua. Campion naţional eram, mondial eram, mai trebuia să fiu în acelaşi timp campion european şi campion olimpic. Am pierdut la JO, un titlu care mi-a lipsit pînă la sfîrşit. Cu toate realizările însă, chiar dacă am primit în 1974 titlul simbolic de “jucător al lumii”, nu cu asta trăiesc, pentru că asta nu înseamnă că mă pot considera un mare sportiv, ci doar component al unei mari echipe. Trăiesc cu regretul că nu am terminat cu şlem-ul mare şi cu satisfacţia că sus altfel auzi imnul.

Sport Magazin numarul 73 | 20-26 august 2007


LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here