EXCLUSIV: Interviu Bogdan Vintila

0
50

SportM: Cînd ai început fotbalul?
Vintilă: În 1978, la şase ani. Mama mea, căreia îi datorez multe, dorea să fac gimnastică, dar fotbalul era pe primul loc pentru mine. Primul meu antrenor a fost Nedelcu Vasile. Cînd m-am înscris la fotbal am fost atacant. La un meci jucam vîrf, era 16-0 la pauză pentru adversari. Am început sa plîng şi am cerut să apăr eu. La insistenţele colegilor mei, Nea Vică a acceptat, iar pînă la finalul meciului am mai primit doar două goluri. În momentul acela mi-a zis: “Tu vei fi portar”.

SportM: Cu ce amintiri deosebite ai rămas din perioada aceea?
Vintilă: Am avut prima pereche de ghete pe la 14 ani, şi aia împrumutată de la un jucător de la echipa mare, pentru că purtam numărul 42 la picior. Din păcate, mama nu putea să-mi cumpere ghete sau mănuşi de portar, pentru că ne creştea singură pe mine şi pe sora mea mai mare. Apăram cu mănuşi de sudor, pe care scriam cu pixul Puma, Adidas, în funcţie de ce firmă voiam să port. Mai tîrziu, cînd primeam o pereche de mănuşi de portar adevărate, dar jerpelite, eram cel mai fericit din lume. Cu o zi înainte de meci, stăteam cu mama şi coseam bureţi pe palmele mănuşilor, ca să aiba priză bună.

SportM: Cum ai ajuns la Steaua?
Vintilă: În 1990 am fost luat de Steaua, moment în care am simţit şi eu ce înseamnă să joci fotbal. Regretatul Ilie Oană m-a văzut la un meci al Metalului şi a dorit să mă ia la Petrolul Ploieşti. Am fost acolo, am stat o lună şi ceva, dar Steaua a intrat pe fir cînd a auzit că un portar de 18 ani e în vederile celor din Ploieşti. Ajungeam, la 18 ani, să fiu în lotul Stelei, visul oricărui copil după ce se cîştigase Cupa Campionilor. Am semnat cu Steaua cu ochii închişi, neştiind la acea vreme că, dacă semnezi cu o echipă, asta nu înseamnă că şi joci la acea echipă.

SportM: În 1999, la FC Argeş, ai avut un conflict cu Florin Halagian şi ai plecat. Ce s-a întîmplat?
Vintilă: Am luat cartonaş roşu într-un meci de Cupă, iar domnul Halagian nu suporta aşa ceva. Atunci nu am fost lăsat să mă întorc la Piteşti cu autocarul, gest dezonorant pentru un antrenor care se respecta. Am ajuns la Piteşti cu ajutorul celor doi vicepreşedinţi, Ilinca şi Tunaru, care m-au luat cu maşina, lucru care l-a înfuriat foarte mult pe antrenor. Apoi, cînd domnul Halagian a spus conducerii  “ori eu, ori Vintilă”, s-a întrunit Consiliul de administraţie şi am fost exclus din lot. Mai tîrziu, mi-am dat seama că asta cu “ori eu, ori Vintilă” era un tertip al dumnealui de a pleca de la FC Argeş la FC Braşov fără să mai dea bani înapoi la club. Nu i-a ieşit şi, după cîteva săptămîni, a plecat de bună voie la Braşov.

SportM: De ce ai ales FC Naţional?
Vintilă: A fost primul club care mi-a făcut ofertă. Antrenorul Mihai Stoichiţă a dorit ca eu să vin la FC Naţional, şi am acceptat. Regret despărţirea de FC Argeş, dar nu regret acest pas, pentru că în Cotroceni am avut o noua experienţă foarte placută. Am reuşit să mă impun în faţa celorlalţi portari, Cristi Munteanu şi Răzvan Lucescu. Apoi a venit Lăcătuş ca antrenor, am avut onoarea să fiu şi coleg cu el, dar la jumătatea campionatului eram tot în subsolul clasamentului.

SportM: Cu FC Naţional ai fost foarte aproape de cîştigarea campionatului în 2002 şi a Cupei în 2003…
Vintilă: După o victorie contra lui Dinamo chiar în ziua de Paşti, ne-am trezit pe locul întîi. Ne‑am menţinut, cu toate piedicile pe care încercau alţii să ni le pună, pînă în ultima etapă. În ultimul meci, la Craiova, am pierdut tot. Nimeni nu se aştepta ca să ajungem acolo, ştiu că multă lume era alături de noi atunci. Dinamo a reuşit să cîştige campionatul în ultima etapă, nu mai spun cum, dar se ştie că aveau o putere foarte mare. Ne‑am luptat cu echipele adverse, ne-am luptat cu arbitrii, ne-am luptat cu toţi. În 2003, am ajuns în finala Cupei. Am întîlnit-o din nou pe Dinamo, despre care se ştie cum ajunsese în ultimul act al competiţiei. Am pierdut cu 1-0 un meci pe care puteam să-l cîştigăm, după cum fusese jocul pe teren.

SportM: Cum ai ajuns la echipa naţională?
Vintilă: Eram la FC Naţional şi plecam cu soţia în vizită la nişte prieteni. A sunat telefonul. Era Ţeţe Moraru, care mi-a spus să-mi iau ghetele şi mănuşile şi să mă prezint în cantonamentul echipei naţionale. Am crezut că e o glumă si am început să rîd. Cînd mi-a repetat acelaşi lucru, dar pe un ton mai grav, am întors maşina şi i-am spus că ajung imediat. Soţia mea m-a crezut abia cînd am ajuns acasă şi a văzut că-mi fac geanta.

SportM: În vara lui 2003, ai ales să mergi la Bursaspor. Cum era Hagi ca antrenor?
Vintilă: Mi-au plăcut metodele lui de lucru, mi-a plăcut modul cum gîndea fotbalul, iar ceea ce mi-a spus m-a marcat: “Fotbalul este un hobby, dar este singurul hobby din lume în care eşti plătit pe măsura valorii tale”. Din păcate, Hagi a plecat după vreo zece etape.

SportM: Ai revenit în ţară în 2004″¦
Vintilă: Am revenit în ţară cu un singur gînd, să joc din nou la FC Argeş, unde portari erau Dani Coman şi Ştefan Preda. Am aşteptat şase luni fără să semnez cu vreo echipă, chiar dacă am avut unele propuneri. Cînd Coman a plecat la Rapid, am reintrat în poartă. Aveam 32 de ani şi voiam să mă retrag acolo unde am şi crescut ca fotbalist.

SportM: Care este originea celui de-al doilea prenume al tău, Argeş?
Vintilă: În 1972, cînd m-am născut, FC Argeş era un club în vogă, iar tatăl meu, născut la 30 de kilometri de Piteşti, era un suporter înfocat al echipei şi, în special, al lui Dobrin. Mi-a pus al doilea prenume Argeş, pentru că era echipa lui de suflet şi îşi dorea ca eu să joc fotbal la acest club. Cînd am fost botezat, preotul l-a intrebat: “Bine domne, ţii cu FC Argeş, ţii cu Dobrin, dar de ce nu i-ai pus numele Dobrin?”. Iar el i-a spus: “Dobrin există, mai este unul, dar Argeş nu e decît băiatul meu, e unic!”.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here