CICLISM/ Paris-Roubaix, infernul nordului

0
88

Pentru ciclişti, cursa poartă supranumele “Infernul nordului”. Pentru fani însă, Paris-Roubaix este mai mult decât Paradisul coborât pe Pământ

Stuart OGrady, câştigătorul din 2007, a descris că intrarea pe velodromul din Roubaix este precum cea a unui gladiator în Colosseum-ul roman. Mai ales dacă pătrunderea pe pista ovală are loc după o evadare solitară, aşa cum a fost cazul în 2006 şi în 2007, când Fabian Cancellara şi OGrady, ambii din echipa care pe atunci încă se intitula Team CSC (acum Team Saxo Bank), câştigau mult râvnitul trofeu în formă de piatră. De ce piatră? Pentru că este un simbol al secţiunilor pavate, care la rândul lor sunt un simbol al cursei Paris-Roubaix. “Pavatele” sunt elementul care fac mai toate clasicele de primăvară să fie deosebite şi spectaculoase. Este vorba despre tronsoane în care asfaltul este înlocuit de pietre-cub înfipte în pământ.

Povestea pavatelor şi a velodromului

Textilierii Theodore Vienne şi Maurice Perez au construit velodromul din Roubaix, un oraş de la graniţa cu Belgia, spre sfârşitul anilor 1890, dar le mai rămânea o singură problemă: promovarea construcţiei în lume. Au considerat că ideea cea mai bună ar fi să organizeze o cursă de ciclism,iar velodromul să găzduiască finalul ei. Cu sprijinul cotidianului Le Velo, prima Paris-Roubaix a avut loc în 1896, în Duminica Paştelui. Data a fost aleasă de Vienne şi de Perez, iar de atunci tradiţia s-a păstrat, cursa mai numindu-se, simbolic, “La Pascale”.

Nordul Franţei nu era foarte dezvoltat la sfârşitul secolului al XIX-lea, drumurile publice fiind sub cele din alte regiuni ale Hexagonului. Astfel, dacă Paris-Bordeaux se desfăşura pe şosele asfaltate, Paris-Roubaix “se chinuia” pe drumuri de ţară. Aşa s-a născut tradiţia pavatelor! Cele două conflagraţii mondiale au adus un punct negativ şi unul pozitiv: partea proastă a fost că Paris-Roubaix a trebuit să ia o pauză forţată, iar cea bună, dacă se poate spune aşa, a fost că bătăliile armate au stricat şi mai mult drumurile. Aşa că nici vorbă de calitate a şoselelor, rutierii trecând încă peste porţiuni de pământ. Lucrurile s-au schimbat abia prin anii 60, când primarii au început să asfalteze drumurile. Asta nu a însemnat că secţiunile de pavate au dispărut de tot din peisajul cursei, ele fiind o tradiţie. Astăzi sunt douăzecişiopt, catalogate de la o stea (cea mai uşoară) la cinci stele (ce mai dificilă). Cele mai spectaculoase sunt, în ordinea apariţiei, Arenberg (2,4 km lungime), Mons-en-Pevèle (3 km) şi Le Carrefour de lArbre (2,1 km).

Le Trouee dArenberg

Arenberg este cea mai reprezentantă şi cea mai încărcată de istorie secţiune pavată a cursei. Tradiţia spune că învingătorul se alege din grupul de ciclişti care iese primul din tranşeea de Arenberg. Rutierii trebuie să parcurgă aproape doi kilometri şi jumătate pe pietre, pe un culoar din mijlocul pădurii Saint-Armand-Wallers. În zilele cu vreme bună, mulţi participanţi aleg să abordeze lateralele Arenbergului şi a altor sectoare pavate, acolo fiind doar pământ, astfel că avansarea se face mai uşor. Cicliştii de top aleg însă partea centrală, pe pietre, şi au un motiv întemeiat pentru care iau această decizie, mai grea: în pământul de pe laterale există mici pietricele sau aşchii, ce ar putea înţepa cauciucul şi provoca o pană, ghinion care ar duce la nevoia de a schimba roata şi, automat, la o pierdere de timp. Timp care, într-o astfel de cursă, s-ar putea să nu mai fie recuperat!
 
Ce a fost şi ce ar putea fi

Paris-Roubaix din 2009 se va întinde pe 259 de kilometri, dintre care cei 52,9 km pe pietre cubice îi vor “tortura” pe participanţi. Buletinele meteo anunţă o vreme însorită şi uscată, ceea ce înseamnă că praful se va ridica de pe sectoarele pavate şi va intra în faţa cicliştilor, incomodându-le nu doar vederea, ci şi respiraţia.
Tom Boonen (Quick Step) şi-a adjudecat ediţia din 2008, învingându-i la sprintul de pe velodrom pe Fabian Cancellara şi pe Allessandro Ballan. Cei trei se numără şi printre favoriţii acestui an, cu un oarecare avantaj pentru Boonen. Belgianul ar intra într-un club select al rutierilor care au câştigat cursa în trei rânduri, putând să se alăture unor legende ca Octave Lapize, Eddy Merckx, Francisco Moser sau Johan Museeuw. Pe toţi aceştia îi depăşeşte numai Roger de Vlaeminck, cu patru victorii, în 1972, 74, 75 şi 77. După munca excepţională depusă pentru a-şi ajuta colegul Stijn Devolder să câştige Turul Flandrei duminica trecută, Boonen ar merita o răsplată, iar coechipierii nu vor rămâne datori. Culmea este însă că unul dintre concurenţii săi va fi chiar Devolder, care, la mijlocul acestei săptămâni, şi-a declarat public intenţia de a realiza dubla Turul Flandrei – Paris-Roubaix. Nu va fi deloc surprinzător ca duminică să vedem un duel între Boonen şi Devolder: “La Pascale” este mult mai mult decât o cursă oarecare. Ba chiar, cum spune Patrick Lefevere, managerul de la Quick Step, este un război.

De urmărit mai sunt şi alte nume. Juan Antonio Flecha (Rabobank) este un ciclist capabil să atace la orice moment al cursei, iar faptul că în anii trecuţi a terminat pe locurile doi, trei sau patru, dar nu a câştigat niciodată, îl motivează teribil. Fabian Cancellara (Team Saxo Bank) nu mai are, teoretic, nevoie de prezentare. Este un fost câştigător al Paris-Roubaix şi al altor clasice, numai că, în realitate, forma actuală nu îl avantajează. În plus, este urmărit şi de ghinion: în Turul Flandrei i s-a rupt lanţul bicicletei, iar elveţianul a renunţat la gândul că ar mai putea câştiga. Şi, ca “meniul” să fie “complet”, va absenta şi Stuart OGrady, şi el unul dintre favoriţi. Reversul lui Cancellara&Co este Heinrich Haussler, de la Cervelo Test Team: germanul şi-a încununat evoluţiile excelente din acest an cu un loc doi în Turul Flandrei şi se anunţă o armă letală pentru cursa de duminică.

Oricare ar fi condiţiile cursei, spectacolul este garantat!

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here