BASCHET/ O echipa pentru o noua istorie

0
77

Când a sosit în El Paso, Don Haskins nu a găsit bogăţie, chiar dacă oraşul se bucura de importante zăcăminte de petrol. Dar pe Haskins nu îl interesa industria, ci sportul. Baschetul era viaţa sa. A jucat trei ani pentru echipa Universităţii Oklahoma, unde n-a rupt gura târgului dar i-a plăcut atât de mult ce făcea încât s-a decis să rămână adeptul sportului cu mingea la coş, alegând antrenoratul. După câteva încercări pe la echipe mici, a primit un telefon din El Paso, de la Texas Western College. A coborât până în sudul Statelor Unite pentru a negocia. Şi-a făcut iluzii, dar a avut deziluzii. Fotbalul american era sportul de bază al colegiului, baschetul nebucurându-se de prea multă atenţie. Lotul de jucători era slăbuţ, iar banii de recrutare aproape inexistenţi, pentru că mai toate fondurile ajungeau la echipa de fotbal. Cu toate acestea, Haskins a acceptat oferta, pentru că îşi putea îndeplini visul vieţii: să antrenze o echipă din NCAA, campionatul naţional pentru colegii. Şi-a luat soţia şi cei doi copii, instalându-se într-un apartament micuţ din complexul universitar.

Recrutarea

A trecut la muncă. Ştia că mai are nevoie de jucători. A luat legătura cu baschetbalişti de la colegiile din zonă, însă aceştia nu-şi doreau să se transfere la o echipă mai slab cotată. Până la urmă, a apelat la ultimul as din mânecă: recrutarea unor sportivi…de pe stradă. Chiar pe stradă jucau, pe celebrele terenuri de baschet din ghetouri. Şi nu orice fel de jucători, ci de culoare. Se întâmpla într-o Americă a anilor 1960, în care drepturile oamenilor de culoare puteau fi numărate pe degetele de la o mână. În echipele universitare nu întâlneai mai mult de doi-trei baschetbalişti de culoare (trei erau deja şi în echipa Colegiului Texas Western). Nici conducerii colegiului din El Paso nu i-a surâs ideea lui Haskins, însă antrenorul şi-a impus punctul de vedere. Având câteva referinţe, a ajuns până în capătul celălalt de ţară, la New York, pentru a vorbi cu jucători. Deşi s-a chinuit, i-a convins să vină în sud, să joace pentru Texas Western.

Toţi noii jucători erau de culoare. Chiar dacă înota împotriva valului, Haskins nu era deranjat, ba chiar se bucura, deoarece reuşise să îşi încropească un lot cât de cât solid, format din Jerry Armstrong, Orsten Artis, Louis Baudoin, Willie Cager, Harry Flournoy, Bobby Joe Hill, David Lattin, Dick Myers, David Palacio, Togo Railey, Nevil Shed şi Willie Worsley. Însă era mult de lucru. Cei noi şi cei vechi trebuiau să se cunoască mai bine şi să îşi creeze legături de joc. Haskins şi asistentul său, Henry Iba, şi-au supus elevii unor antrenamente spartane, dar care i-au pregătit pentru sezonul 1965-66.

Primele şase meciuri ale sezonului s-au jucat în arena din El Paso, „Miners”, aşa cum sunt numite echipele sportive ale Texas Western College, câştigându-le pe toate. De altfel, în sezonul regulat, baschetbaliştii lui Haskins au pierdut un singur meci, ultimul, la Seattle, încheind cu 23 de victorii şi o înfrângere. Dacă la început, audienţele din Memorial Gym din El Paso erau destul de scăzute, odată cu victoriile din ce în ce mai multă lume a venit să-i vadă pe viu pe „mineri”.

Rezultatele bune le-au permis lui Don Haskins şi jucătorilor săi să se califice pentru turneul final regional al NCAA, pe care l-au şi câştigat în urma a trei victorii cu Oklahoma, Cincinnati şi Kansas. Biletele pentru final-four-ul naţional, ce avea să se dispute în sala de sport a Universităţii Maryland, erau în buzunar.

Outsideri

Ajunşi la ultimele hopuri ale lungului lor drum, baschetbaliştii de la Texas Western College mai aveau de disputat o semifinală şi o finală. Toată lumea se aştepta la finala pentru locul trei, cele mai mari şanse la câştigarea titlului de campioană universitară naţională avându-le Kentucky Wildcats, antrenată de Adolph Rupp, o legedă a baschetului universitar american. Kentucky mai câştigase deja de patru ori trofeul iar Duke şi Utah, celelalte participante, mai ajunseseră şi ele în semifinale. Doar Texas Western nu avea experienţă la un asemenea nivel. Însă Bobby Joe Hill şi colegii au reuşit, în ciuda statutului de outsideri, să-i învingă pe Utah cu 85-78 şi să se califice în marea finală, unde îi aşteptau, cine alţii, decât marii favoriţi de la Kentucky.

Decizia care a schimbat istoria

Nu numai că îşi îndeplinise dorinţa de a pregăti o echipă de colegiu, dar  Haskins era şi aproape de a deveni campion naţional. În ciuda euforiei din jurul echipei, tânărul antrenor (împlinise 36 de ani cu doar cinci zile înaintea finalei) era destul de dezamăgit. Îl deranja atitudinea omologului său din finală. Rupp era un om arogant, mai tot timpul cu nasul pe sus, ironizând pe oricine îi ieşea în cale şi care nu făcea parte din echipa sa, de la adversari până la jurnalişti. Aşa i-a făcut şi lui Haskins, în întâlnirile lor şi la conferinţa de presă premergătoare finalei. E drept că Haskins a contraatacat cu replici acide, mai ales când Rupp a început să declare că o echipă din componenţa căreia făceau parte jucători de culoare nu va putea învinge niciodată o echipă ca a sa, deoarece baschetul este un sport pentru albi.

Chiar şi aşa, lui Haskins îi rămânea un gust amar. În seara dinaintea marelui meci i-a chemat pe Iba şi pe jucători în sala de joc. Au fost doar ei, au stat în tribune. La un moment dat, Haskins le-a spus că totul s-a terminat şi că de mâine lucrurile aveau să se schimbe. Jucătorii au înţeles că aveau să se despartă de antrenorul lor, indiferent de scor. Haskins i-a lăsat puţin în suspans, după care şi-a încheiat fraza: la meciul de a doua zi aveau să joace doar jucătorii de culoare! În vremuri în care doar câţiva jucători negri intrau în loturile echipelor, şi, de cele mai multe ori, „lustruiau” banca de rezerve, Haskins trimite cinci dintr-un foc în teren!

Finala

Multe persoane, atât dintre cele prezente în sală, dar şi cele din faţa micilor ecrane, s-au mirat când au văzut ce formaţie aliniază Haskins. La fel de mirate aveau să rămână şi de jocul acelor sportivi. Obişnuiţi cu stilul albilor, unul elaborat, din care erau eliminate riscurile, oamenii au descoperit în seara aceea un nou baschet, bazat pe forţă şi pe spectacol. Jucătorii de culoare au fost mai atletici decât albii. David Lattin avea să mărturisească, peste ani, că a fost meciul în care slam-dunk-ul negrilor a învins lay-up-ul albilor. Neobişnuiţi cu adversari aşa de puternici fizic, băieţii lui Rupp au cedat meciul cu 65 la 72. Haskins şi Texas Western College erau campioni naţionali! Însă, mai mult decât victoria în sine, a contat că acea finală a distrus discrepanţele dintre rase, a arătat că negrii şi albii pot fi la fel de buni şi a deschis porţile jucătorilor de culoare spre echipele din Statele Unite ale Americii! Mulţi au spus că Haskins a luat această decizie pentru a demonstra că negrii pot fi la fel de buni ca albii. Probabil că da. Adevărul, însă, nu-l vom putea şti niciodată. Antrenorul a declarat că tot ce a făcut a fost să alinieze cei mai buni jucători pe care îi avea.

„Una dintre cele mai însemnate victorii din istoria sportului”
(Rick Majerus, 18 ani la data finalei, jucător la Kentucky)

Ameninţări cu moartea

Aflaţi în Texas, un stat predominant al albilor, jucătorii de culoare de la Texas Western College nu au avut întotdeauna zile „cu soare”. Nu de puţine ori, ei au fost ameninţaţi cu moartea, ba chiar agresaţi fizic. Nici Don Haskins nu a scăpat foarte uşor. După ce a câştigat finala NCAA, a primit scrisori de ameninţare pentru „curajul” de a folosi numai jucători de culoare. Însă, unitatea de echipă i-a ajutat întotdeauna să treacă peste problemele ivite. În ziua de astăzi, antrenorul şi toţi jucătorii echipei, de la Jerry Armstrong, la Bobby Joe Hill şi la David Lattin, sunt eroi locali în El Paso, străzi pieţe şi monumente fiind reintitulate după ei. Construită în 1976, sala de sport a Colegiului Texas Western, a fost denumită „Don Haskins Center”.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ