Au plecat campioni

0
88

Sport Magazin vă prezintă unele cazuri în care antrenorii şi-au părăsit echipa campioană şi ce a urmat după plecarea lor. 

1990: Incursiunea în poveştile antrenorilor campioni plecaţi de la echipa pe care au condus-o spre titlu porneşte pe plaiuri mioritice. În 1990, Mircea Lucescu reuşeşte dubla cu Dinamo, după care, la capătul a cinci ani petrecuţi în Ştefan cel Mare, semnează cu Pisa Calcio. Gheorghe Mulţescu preia echipa campioană şi o plasează doar pe ultima treaptă a podiumului în clasificarea finală din vara lui 1991. Atât Campionatul cât şi Cupa României părăseau capitala şi luau drumul Băniei.

1998: Aime Jacquet câştigă Campionatul Mondial cu Franţa, după care demisionează, ca urmare a unui conflict cu presa, început cu luni în urmă. Locul său este preluat de secundul Roger Lemerre, care reuşeşte să asigure continuitatea şi devine campion european doi ani mai târziu. Un caz reuşit.

2003: Vicente del Bosque câştigă Primera Division cu Real Madrid. Meciul decisiv s-a jucat pe 22 iunie, împotriva lui Athletic Bilbao, scor 3-1. În acea seară de vară, Raul şi compania au ridicat trofeul deasupra capului, pentru ca ]n dimineaţa următoare preşedintele Florentino Perez să anunţe că nu îi prelungeşte contractul antrenorului. În schimb, îl aduce pe bancă pe Carlos Quieiroz, care nu concretizează moştenirea lui Del Bosque, Real terminând doar pe patru în Primera şi pierzând în finala Cupei Spaniei, 2-3 împotriva Zaragozei.

2006, 2007: După ce aduce Stelei Roşii Belgrad al XXIV-lea campionat şi a XXI-a cupă naţionale din palmares, Walter Zenga pleacă, lăsându-i locul reputatului Dusan Bajevic. Acesta din urmă respectă blazonul echipei şi repetă întocmai performanţele predecesorului său, obţinând eventul. Povestea poate continua, deoarece şi Bajevic şi-a părăsit echipa după ce a devenit campion. De la plecarea sa, Steaua Roşie nu a mai câştigat nimic, dar nu asta şochează, deoarece de atunci până în prezent au trecut doar două sezoane. Ce sare în ochi este că după retragerea lui Bajevic şi până în ianuarie 2010, adică în doi ani şi jumătate, de soarta Stelei Roşii au răspuns, pe rând, şapte antrenori şi trei preşedinţi diferiţi. Însă, aceasta este starea de spirit ce pare să fie obişnuită la Belgrad, în 64 de ani de existenţă Steaua Roşie având 45 de antrenori. În medie un tehnician schimbat la aproape fiecare an şi jumătate.

Walter Zenga

Cât despre Zenga, italianul a mai avut o experienţă neplăcută, când, în mai 2005, a părăsit Steaua cu doar câteva etape înainte de finalul sezonului. Unii spun că a plecat din proprie iniţiativă, pentru a scăpa de presiunea făcută de suporteri, alţii cred că ar fi fost demis de Gigi Becali, picătura care a umplut paharul fiind eşecul din Cotroceni în faţa lui FC Naţional. Cert este că Zenga a muncit aproape un sezon întreg, pentru ca, la final, medalia de campion să o primească interimarul venit în locul său, Ţiţi Dumitriu.

2008: Ioan Andone realizează eventul cu CFR Cluj în sezonul 2007/2008, dar mai antrenează doar până la debutul stagiunii următoare. După ce pe 7 mai 2008 câştiga campionatul, iar pe 10 mai Cupa, pe 30 august Andone este demis, motivul invocat de conducere fiind rezultatele slabe din startul noii ediţii a Ligii I. Este înlocuit de italianul Maurizio Trmobetta, care la rândul său este schimbat, în ianuarie 2009, lasând CFR-ul pe patru, poziţie pe care, de altfel, clujenii aveau să termine sezonul.

Andone

2009: Caz mai recent, Louis van Gaal câştiga la finele sezonului 2008/2009 titlul de campion al Olandei, după patru ani de muncă la conducerea lui AZ Alkmaar. Antrenorul născut la Amsterdam readucea titlul în Alkmaar după 28 de ani, după care, pe 1 iulie, semna o înţelegere cu Bayern Munchen, fara a mai încerca să-şi apere titlul. După plecarea lui Van Gaal, AZ a fost afectat de falimentul finanţatorului principal, banca DSB, proprietate a patronului clubului, Dirk Scheringa. AZ se salvează cu greu de la desfiinţare, poziţionându-se la cumpăna dintre ani pe poziţia a şaptea, cu opt înfrângeri în 18 meciuri, patru mai mult decât în întreg sezonul precedent. 

Dinamita belgrădeană

Cine crede că în România antrenorii sunt schimbaţi prea des, ar trebui să arunce un ochi la vecinii de la sud-vest. Sârbii par a fi experţi în înlocuirea tehnicienilor. Cei şapte ani consecutivi petrecuţi de Ljubisa Tumbakovic pe banca lui Partizan Belgrad reprezintă un record greu de egalat într-o capitală a Serbiei care a văzut în istoria celor mai importanţi „copii” ai săi, Partizan şi Steaua Roşie, aproape o sută de schimbări de antrenori. Înfiinţate în 1945, Steaua Roşie şi Partizan au trecut deja pe sub bagheta a 45, respectiv 50 de antrenori. Excluzându-i pe cei ce se află în funcţie în prezent, putem vorbi de 44 şi 49 de schimbări de antrenori în doar 64 de ani de existenţă, ceea ce înseamnă, în medie, o înlocuire la fiecare 17 luni pentru Steaua Roşie şi una la fiecare 15 luni pentru Partizan.

Cel mai interesant aspect este că, sub întreg caruselul de schimbări, cele două echipe îşi împart 46 de campionate naţionale. Dar, într-un asemenea mediu, nici măcar un titlu câştigat nu garantează continuitatea.

Campionatele mondiale

Campionatele mondiale oferă un bogat exemplu de antrenori care, fie din cauză că au ales să se retragă în glorie, fie din alte motive, şi-au părăsit naţionala în momentul în care încă mai deţineau titlul de campioni ai lumii, fără a mai pregăti şi la imediat următoare ediţie a competiţiei. 

1932: Deschizător de drumuri este Alberto Suppici, care, după reuşita din 1930, pleacă de pe banca uruguaiană în 1932. Uruguay nu îşi apără titlul în 1934.

1960: Vicente Feola (foto) părăseşte naţionala Braziliei, după ce câştigase CM 1958. Îi lasă locul lui Aymore Moreira, care reuşeşte să apere titlul, în 1962. La rândul său, Moreira pleacă în 1963, în locul său venind nimeni altul decât…Feola.

Vincente Feola

1990: Franz Beckenbauer câştigă  mondialul cu Germania de Vest şi pleacă în acelaşi

an. Reunificată  la 3 octombrie 1990, Germania este preluată de Berti Vogts, care, deşi nu reuşeşte să apere titlul mondial, devine campion european în 1996.

1995: Carlos Alberto Parreira pleacă  la un an după câştigarea campionatului mondial. Îi urmează  Mario Zagallo, iar Brazilia joacă finala mondialului francez din 1998.

2002: Din nou, Brazilia câştigă  campionatul mondial şi, din nou, antrenorul care a obţinut performanţa părăseşte cârma. Luiz Felipe Scolari pleacă de la selecţionata auri-verde la mai puţin de două luni după finala împotriva Germaniei. Pe banca tehnică se întoarce Carlos Alberto Parreira, fără a reuşi, însă, se repete succesul din 1994.

2006: În fine, ultimul caz este cel al lui Marcelo Lippi, care, la rândul său, abandonează naţionala Italiei imediat după ce i-a adus titlul de campioană mondială. Roberto Donadoni îl înlocuieşte, dar naţionala Italiei este eliminată de la Euro 2008 mai repede şi mai ruşinos decât se aştepta.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here