ANALIZA/ Bucur – Ljubinkovic, un alt duel al provinciei

0
46

Este, deja, o certitudine faptul că, anul acesta, Cupa României părăseşte Bucureştiul, pentru a poposi, cel puţin o ediţie, la un club din afara Capitalei. Mai mult, aproape sigur şi trofeul ce va fi decernat campioanei din 2008 se va muta din oraşul în care se dă ora exactă. Dar şi cursa golgheterilor, importantă pentru jucători mai mult decît pentru cluburi, are în primul plan fotbalişti ai provinciei

Devine din ce în ce mai clar: provincia “ia faţa” Bucureştiului în acest an fotbalistic. O echipă din afara Capitalei va cîştiga iar Cupa României după 13 ani, iar titlul de campioană (poate chiar eventul) va lăsa oraşul unde funcţionează cele două foruri importante, FRF şi LPF, pentru prima oară după 17 ani. În acelaşi timp, este foarte posibil ca şi titlul de golgheter să iasă din Bucureşti, ceea ce s-ar întîmpla întîia oară după 2002, cînd Cătălin Cursaru marca cele mai multe goluri pentru FCM Bacău.

Favoriţii actualei ediţii sînt Gheorghe Bucur, de la FCU Poli Timişoara, şi Marko Ljubinkovic, de la FC Vaslui, în timp ce Capitala “pîndeşte” în primul rînd prin dinamovistul Ionel Dănciulescu.

Dobay, performerul interbelic

Istoria titlului de golgheter acordat în fotbalul românesc îşi găseşte rădăcinile în perioada interbelică. Atunci cînd Steaua şi Dinamo nu existau, iar Rapid Bucureşti avea denumirea CFR. Primul mare golgheter recunoscut al ţării a fost Ştefan Dobay, de la Ripensia Timişoara. El a cucerit de patru ori titlul respectiv, în cinci ediţii, între 1933 şi 1937, cu o pauză în 1936 şi “umăr la umăr” cu Traian Tudorache (Unirea Tricolor Bucureşti) un an mai tîrziu. “Intrusul” a fost “feroviarul” Ştefan Barbu, care a deschis drumul pentru rapidişti, denumiţi după cel de-al Doilea Război Mondial, pentru o perioadă, Locomotiva.

Apariţia cuplului Steaua – Dinamo

La reluarea campionatului în vremurile comuniste, apariţia Stelei şi a lui Dinamo a schimbat ierarhiile şi în privinţa golgheterilor. După o perioadă în care vestul ţării (cu un scurt “intermezzo” al Locomotivei Bucureşti) domina această secţiune, cele două cluburi bucureştene au început să-şi “taie partea leului” şi în clasamentele celor mai penetranţi jucători.

A început Dinamo, prin Titus Ozon, apoi Steaua (CCA pe atunci), cu Ion Alecsandrescu. E adevărat, supremaţia nu era atît de categorică precum începea să fi e în ceea ce privea trofeele importante, campionat şi Cupă, dar nici aici celelalte cluburi nu se “insinuau” prea des. Provincia era dominată şi la capitolul “golgheteri”, ceea ce, pe undeva, era normal, din moment ce, o dată cu trecerea timpului, Steaua şi Dinamo deveneau tot mai detaşat marile candidate la obţinerea trofeelor importante interne.

Ghete din aur “fals”

“Gheata de aur”, acordată anual în fotbalul european (urmată de cea de “argint” şi de cea de “bronz”), a început să capteze tot mai mult atenţia cluburilor importante de la noi. După ce, în 1977, Dudu Georgescu înscria 47 de goluri (record rămas în picioare şi astăzi la noi), 10 ani mai tîrziu, Rodion Cămătaru marca de 44 de ori. Însă lucrurile căpătaseră accente hilare, chiar ruşinoase. “Cami” nu reuşise o asemenea performanţă în marea echipă a Craiovei, însă izbutea aşa ceva la Dinamo.

“Lozincile” rapidiste (şi nu numai) de genul “Haide, Cami, peste noi / Să ne dai şi golul doi!” spuneau totul despre corectitudinea campionatului, în care apăruseră scoruri de gen 5-4 pentru cine trebuie, cu 4-5 goluri marcate de cine trebuie. Rivalitatea dintre Steaua şi Dinamo se manifesta şi în lupta dintre golgheteri.

Au urmat Victor Piţurcă şi Dorin Mateuţ printre “ghetele Europei”, momentul “decembrie 1989″ arătîndu-ne, clar, cum decurseseră lucrurile în ultimii ani de comunism. Mateuţ era golgheterul României în 1989, cu 43 de reuşite, iar în 1990, Balint cîştiga trofeul, perforînd numai de 19 ori porţile adverse. Europa era mirată de eficacitatea fotbaliştilor români, dar nimeni nu s-a mirat atunci cînd Europa a decis să nu mai acorde “Ghetele” sale preţioase în condiţiile de la noi.

Golgheterii exotici

După 1990, titlul de golgheter a ieşit din Bucureşti mai des. Ovidiu Hanganu l-a dus la Hunedoara, Gheorghe Craioveanu, evident, la Craiova, Constantin Barbu şi Vasile Oană l-au împărţit la Piteşti şi la Bistriţa, Cătălin Cursaru – la Bacău. Din Bucureşti, FC Naţional şi Sportul Studenţesc au avut şi ele, meteoric, reprezentanţi. În rest, tot Steaua, Dinamo şi Rapid au luat “grosul”.

Chiar dacă ai noştri nu mai aveau după ce “gheată” europeană să alerge, din 1990 încoace aveau, totuşi, o altă motivaţie, care “falsifi ca” trofeul în anumite cazuri. De exemplu, Oană, Cursaru, Marian Savu şi nu numai ei, jucînd la cluburi mai puţin importante, nu obţineau trofee cu echipa, dar marcau, “lejer” uneori, pentru a termina primii în clasamentul golgheterilor. Ceea ce îi atrăgea pe impresarii străini şi, implicit, pe cluburile interesate să cumpere atacanţi valoroşi. Ieftini pentru ei, dar ale căror sume de transfer însemnau foarte mult pentru grupările modeste de la noi.

Între timp, europenii au reînfiinţat “ghetele” lor, însă au inventat un sistem cu punctare diferită, în funcţie de valoarea campionatelor. De exemplu, cine marchează 30 de goluri în Liga I a României, va fi clasat mai slab decît cel ce reuşeşte 23 de puncte în Italia sau 27 în Olanda. Ştiu ei de ce…

Timişoara sau Vaslui?

Gigel Bucur poate prelua anul acesta trofeul de la Niculescu (plecat în Germania), după ce, în 2005, îl împărţise cu el. Dacă nu la Timişoara, titlul acordat celui mai bun marcator ar putea pleca în cealaltă parte a ţării, la Vaslui, în posesia unui străin! Sîrbul Marko Ljubinkovic, care nu este atacant, dar înscrie regulat. Trofeul poate rămîne totuşi în Capitală, Dănciulescu, de la Dinamo, fi ind un candidat important.

           

Continuarea in numarul 99
(26 februarie – 3 martie 2008)
Sport Magazin

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here